Torța lui Alexandru
Pe hipodromul de la curtea împărătească din Pella, în Macedonia, așteaptă un băiat. Ochii lui sunt sclipitori, albaștri, iar părul blond și lung îi flutură. Este prințul Alexandru. Iată, sclavii îi aduseră un cal negru înfocat, cu ochii furioși și agitați; un animal pe care nimeni nu-I putea stăpîni. Dar Alexandru a observat că numai atunci se speria armăsarul și o lua la fugă, cînd își vedea propria-i umbră. Prințul îl așeză cu fața la soare; un salt calculat pe spatele calului, o luptă scurtă între om și animal, după care calul se supune inteligenței și puterii omului. Mai tîrziu acesta i-a fost cel mai credincios însoțitor care l-a purtat prin toate bătăliile și primejdiile vieții sale zbuciumate.
Și ce viață aventuroasă și bogată în răspunderi a dus călărețul său!
După moartea subită a regelui Filip, tatăl său, Alexandru, în vîrstă de douăzeci de ani, se urcă pe tronul Macedoniei în anul 336 înainte de Cristos. El este un tînăr educat și plin de putere. Educatorul lui a fost înțeleptul Aristotel (384 - 322 î.Cr.), cel mai mare învățat al timpului său. Plin de rîvnă, Alexandru studiase cărțile de istorie, a citit pe poetul Homer. Curînd însă, tînărul monarh este pus în fața primei încercări, căci grecii refuză să-l asculte. Reușește însă repede să-i convingă să recunoască stăpînirea sa. El devine adevăratul unificator al întregului popor grec.
Prima sa țintă războinică este cucerirea împărăției persane. Această împărăție se întindea la infinit", pînă la capătul lumii cunoscute pe atunci, însă nici Darius al III-lea, regele Persiei, nu doarme. Cu multele sale nave de război și trupele lui, el este de o sută de ori superior micului grup al macedonenilor și grecilor. Oricît de mare este riscul, Alexandru nu cunoaște însă nici o ezitare. Instinctul lui îl mînă spre Asia Mică. Cu oastea lui ajunge la locurile vechii cetăți Troia și curînd se ciocnește cu oștile persane, în fruntea trupelor sale se năpustește în luptă și caută duelul cu comandantul suprem al armatei persane. După o luptă grea, persanii sunt risipiți. Bătălia este cîștigată. Această primă victorie înseamnă pentru Alexandru cîștigul Asiei Mici în întregime. Fără lupte își croiește drum de-a lungul coastei vestice. Un oraș după altul se supune curajosului rege. Darius însă, nu se dă încă bătut, în timp ce Alexandru se întoarce spre sud, pentru a cuceri bogatul colț nord-estic al Mării Mediterane, sosește vestea că regele persan se apropie cu o superioritate de douăsprezece ori mai mare. Într-adevăr, în fața orașului Issus grecii au fost atacați din spate prin surprindere, învălmășeala se extinde. Din nou este Alexandru însuși acela care, în fruntea cavaleriei, adună trupele și le conduce în luptă. Deși rănit, face totuși efortul să pătrundă în oastea dușmană și să ajungă la Darius; acesta reușește cu mare greutate să scape. Lucrul de necrezut devine realitate: persanii sunt puși din nou pe fugă, iar calea spre Fenicia și Egipt este deschisă.
Acuma marșul continuă mai departe spre sud în țara faraonilor. Egiptenii, care de două sute de ani trăiau sub stăpînirea persană, îl salută pe Alexandru ca pe eliberatorul lor. În delta Nilului regele întemeiază portul Alexandria, care nu numai că devine baza sa navală cea mai importantă, ci foarte curînd și un centru al comerțului mondial, precum și un centru al artei și științei. Pînă în zilele noastre Alexandria a rămas unul din cele mai mari orașe ale Africii, unde occidentul se întîlnește cu orientul.
Armatele lui Alexandru însă își continuă drumul mai departe spre nord și răsărit, în inima împărăției persane. Apoi trece dincolo de Eufrat și ajunge la Tigru, unde din nou se ciocnește cu armatele lui Darius. Cu toate că acesta îl întîmpină cu atelaje pe două roți trase de cai, atelaje prevăzute la roți cu seceri ascuțite din fier care țîșnesc în afară, iar în vîrful oiștilor cu fier ascuțit și topoare, toate acestea nu pot împiedica pierderea luptei, în felul acesta drumul este deschis spre inima împărăției persane, spre Asiria, Babilonia și vechea Persie.
Totuși, spiritul neobosit al lui Alexandru nu se declară satisfăcut. El este cuceritor și stăpînitor, iar acuma vrea să devină și descoperitor, în marșuri nesfîrșite spre răsărit, prin pustiuri și lanțuri nesfîrșite de munți mirifici, el caută India, în spatele căreia - după cum se credea - se sfirșea discul pămîntului. După traversarea Indusului, o armată imensă a unui rege indian îl așteaptă, în fața armatei, sute de elefanți de război stau ca un zid. Aceste tancuri ale antichității" scot niște sunete stridente de trompetă din trompele lor ridicate în sus, iar colții lor uriași se mișcă amenințător. Printr-o încercuire iscusită însă, Alexandru stăpînește și această situație periculoasă și atacă dușmanul din flancul lipsit de elefanți.
Cînd Alexandru s-a întors iarăși în tara sa natală, Macedonia după 8 ani și jumătate, străbătuse aproape 18.000 de km, ceea ce este egal cu aproape jumătate din circumferința globului. Acum el se dedică pe deplin ordinii și reconstrucției imensului său imperiu. Totuși, îl preocupă mereu și alte planuri pentru explorarea lumii. Dar în mijlocul activității sale neobosite se îmbolnăvește de malarie. Oastea lui trece tăcută prin fața patului lui de suferință. Vocea i se oprește în gît, numai cu ochii îi mai salută pe tovarășii săi. Avea doar treizecișitrei de ani cînd a încetat din viață.
Ceea ce mi se pare important în toate cuceririle sale este un fapt care ne face să înțelegem mai ușor pe omul Alexandru și strategia lui. Astfel se relatează că de cîte ori asedia o cetate dușmană, înfigea în pămînt o făclie aprinsă, în fața porții acestei cetăți. Aceasta însemna că, dacă cineva venea la el atîta timp cît făclia ardea, i se acorda milă și i se dăruia viața. Cînd făclia se stingea, el lua orașul cu asalt, iar pe toți împotrivitorii îi trecea prin sabia judecății.
Făclia vieții tale mai arde încă. Cît timp, aceasta n-o știi nici tu. O furtună neașteptată poate să ți-o stingă într-o clipă.
Chiar și flacăra vieții lui Alexandru s-a stins relativ devreme. De aceea, gîndește-te că există Unul care îți oferă astăzi încă har și viață. Ce va fi mîine, îți este necunoscut. Dumnezeu îți mai acordă astăzi îndurare prin Fiul Său Isus Cristos, care a murit și pentru tine pe crucea de pe Golgota. De aceea Duhul Sfînt îți spune: Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile..." (Evrei 3:7-8), căci grozav lucru este să cazi în mîinile Dumnezeului celui viu!" (Evrei 10:31).
Friedhelm König