Panică pe stadion
Lima, duminică 24 mai 1964. Capitala Perului are o zi mare. Microbiștii meciului de fotbal vin grupuri - grupuri din toată țara. Mulți au călătorit toată noaptea, iar unii chiar mai multe zile în șir. Astăzi se decide jocul eliminatoriu dintre echipele naționale ale Perului și Argentinei și se va hotărî care echipă va urma să zboare la Tokio pentru a lua parte la Jocurile Olimpice. Pentru mulți iubitori ai sportului, sosirea la Lima începe cu o decepție. Săptămîni de-a rîndul au economisit bani pentru biletele de călătorie și pentru biletele de intrare. Acuma însă stadionul național cu cele 50.000 de locuri ale sale este arhiplin. Toate biletele sunt vîndute. La orele 15, cînd se aude semnalul de începere, se mai înghesuie încă mii de oameni la intrare, fără a mai putea pătrunde pe stadion.
Acolo e totul într-o așteptare bucuroasă, în tribune e tumult și zarvă. Micul grup de suporteri argentinieni își încurajează echipa prin aclamații în cor, însă masa imensă a publicului peruan îl acoperă cu vocea lui. Unsprezecele argentinian joacă cursiv și sigur; ai putea spune că joacă aproape elegant. Dar și peruanii sunt în forma cea mai bună și se luptă cu toate forțele. Este un joc rapid, curajos și emoționant. Prima repriză se termină cu 0:0. După lovitura de deschidere din repriza a doua mulțimea fierbe de emoție. Un entuziasm de nedescris clocotește printre spectatorii argentinieni cînd mingea, imposibil de reținut, se oprește în poarta peruanilor. Aceasta este răsplata pentru lunga lor călătorie din sudul țării, de aproape peste 3.000 km depărtare. Peruanii însă nu se dau bătuți. Echipa lor atacă cu îndîrjire. Apoi, cu zece minute înainte de terminarea meciului, din gîtlejul răgușit al celor 50.000 de spectatori se aude un singur strigăt: Gol! Gol! Gol! Bucuria este fără margini. S-a egalat.
Dar ce se întîmplă pe terenul de joc? Între arbitrul de centru și jucători are loc un schimb aprins de cuvinte. Se aud vorbe de ocară și amenințări. Eduardo Pazos, arbitrul din Uruguai, nu acordă golul. El spune că fluierase cu puțin timp înainte, pentru că un jucător argentinian a fost faultat. Hotărîrea lui a declanșat un țipăt de mînie și decepție printre spectatorii de la peluze. Stadionul clocotește de parcă te-ai afla într-un cazan în flăcări. Apar primele sticle aruncate pe terenul de joc. Arbitrul neputincios față de neliniștea crescîndă a maselor fluieră întreruperea competiției. Urmarea este că furia și agitația ia o amploare și mai mare. Ce bine că terenul de joc este înconjurat de un gard de 2,5 m din sîrmă împletită, care ține departe mulțimea înfuriată. Afară de aceasta, mai este și poliția de față. Comandamentul poliției din Lima a avut grijă încă de la început să plaseze oamenii lui îmbrăcați în uniforme albastre de jur împrejurul terenului cu iarbă verde, echipați cu căști de oțel, pistoale, bastoane de cauciuc și bombe lacrimogene. Poliția sud-americană se așteaptă la orice în timpul unui meci de fotbal. Fanaticii sportului din Peru, ca și pretutindeni în lume, se înfurie ușor. Repede își pierd controlul și se reped asupra arbitrului și a jucătorilor. La fel și aici, poliția trebuia să intre rapid în acțiune, într-o clipă doi temerari reușesc să treacă peste gardul de sîrmă și vor să se năpustească asupra arbitrului. Polițiștii reușesc să-i oprească, împingîndu-i înapoi cu bastoanele de cauciuc, în acest timp însă, niște adolescenți năvălesc în jos pe culoar și vor să sară gardul. Polițiștii îi împiedică cu toate forțele, în timp ce tot mai mulți se îndreaptă spre gard. Cît ai clipi din ochi, aceștia taie sîrma și fac găuri mari în gard, după care se năpustesc pe terenul de joc. Între timp, spre norocul lor, arbitrul și jucătorii au fost duși în siguranță, însă mînia mulțimii nu mai cunoaște granițe. Unii dau foc băncilor de lemn din tribune, alții dărîmă un zid de baraj și aruncă cu cărămizi în polițiști. Pentru a se evita vărsări de sînge, trebuiau neapărat împiedicate alte ciocniri între poliție și fanaticii turbați. Așa că poliția începe să folosească gazele lacrimogene. Mii de oameni se îneacă, tușesc, își freacă ochii și totuși nu pot să vadă. În felul acesta, un zid nepătruns de oameni rămîne pe loc. Dintr-o dată mulțimea tresare ca zguduită de un șoc electric. Fiecare ins știe ce are de făcut: Afară! Numai afară! În momentul următor, mulțimea se înghesuie spre ieșire, coborînd la vale spre cele patru tuneluri late de cîte patru metri, ce duceau sub tribune, afară în stradă. Fiecare vrea să-și salveze viața pentru a putea să răsufle din nou în libertate, în acest vîrtej mulți sunt smulși și călcați în picioare.
Acum însă urmează ceva îngrozitor. Ușile grele de metal de la capătul tunelelor sunt închise. Evident că portarii cu scurt timp înainte de terminarea jocului și-au părăsit posturile pentru a urmări ultimele minute ale meciului internațional și nu s-au mai putut întoarce. Val după val de oameni aproape înnebuniți se rostogolesc spre ușile închise. Țipete disperate se sting fără a fi luate în seamă. Mulți se sufocă striviți sau călcați în picioare, în această catastrofă, cea mai mare din istoria fotbalului, își pierd viața trei sute de oameni, iar numărul răniților este foarte mare. Ușile închise le-au blocat drumul spre viață și libertate.
Și în Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu este vorba despre uși închise. Noi citim despre un bărbat cu numele Noe, care le vorbea semenilor săi despre judecata viitoare a lui Dumnezeu, chemîndu-i la pocăință. Pentru aceasta el s-a ales doar cu batjocură și dispreț. A fost socotit drept nebun, căci s-a apucat să construiască pe uscat timp de zeci de ani o corabie foarte mare. Însă pedeapsa anunțată acestor oameni, atît de siguri de sine, s-a împlinit. Toate izvoarele de apă de pe pămînt și toate zăgazurile cerurilor în decurs de patruzeci de zile și tot atîtea nopți au schimbat uscatul într-o mare imensă. Dar despre Noe și arca lui citim: Domnul a închis ușa după el..." (Geneza 7:16). Noe și familia sa au fost salvați și puși în siguranță, pe cînd ceilalți au fost nimiciți.
La început corabia salvatoare era pusă la dispoziție pentru toți. Apoi însă ușa se închise în fața mulțimii de batjocoritori, nepăsători și șovăielnici. Această ușă era singura care i-ar fi putut salva de la pierzare. Timpul de har trecuse irevocabil. Multă vreme Dumnezeu i-a chemat la pocăință prin Noe. Acuma însă, sentința dreaptă se executase. Domnul însuși, care mai întîi le-a oferit mîna salvatoare, deveni judecătorul tuturor celor care n-au vrut să primească salvarea.
Această povestire despre ușile încuiate" are o însemnătate sfîntă.
Nici astăzi nu poate ști nimeni cînd se va închide ușa harului pentru totdeauna. Domnul Isus spune tuturor oamenilor: Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mîntuit" (Ev. Ioan 10:9). El singur este calea care duce la viața veșnică. Nimeni nu poate veni la Dumnezeu Tatăl, decît prin El, Isus Domnul. De aceea El avertizează încă și astăzi pe cei ce șovăie și vor să mai amîne. Acestora li s-ar putea întîmpla ca și fecioarelor care au venit prea tîrziu și în a căror pildă impresionantă citim: ... și s-a încuiat ușa" (Ev. Matei 25:10). Bătăile în ușă și strigătul lor: Doamne, Doamne, deschide-ne!" nu le-a mai putut ajuta. Era prea tîrziu. Ușa fu închisă pentru totdeauna. Ele au mai putut auzi cuvîntul sever al Domnului: Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!" De aceea intră pe ușa harului, cîtă vreme mai este deschisă!
Friedhelm König