Nu-mi mai aduc aminte!
Nu-mi mai aduc aminte și nici nu vreau de-acum
să-mi mai aduc de greul purtat atâta drum;
doresc să mă apropii mai cald și mai ușor
de tainica-mplinire a marelui meu dor...
ci țes un nimb de aur din lacrimi și din cânt
întregii suferințe răbdate pe pământ.
Cu mâini bătătorite de sapă și de jer
vreau să înalț cântarea răbdării pân-la cer;
cu buze curățite în flăcări să sărut
lumina urmei sfinte a celor ce-au trecut;
cu tălpi strălucitoare spre ceruri prin noroi
ca-n urma lor să mergem chiar șchiopătând și noi.
Căci ei ne-au dat curajul unui slăvit avânt
spre ceru-a cărui scară începe pe pământ.Ferestrele mi-s toate deschise spre Izvor,
miresmele eterne răzbat prin largul lor
și tot ce-odată singur am plâns cândva amar
se face-acum cântare cu uriaș hotar,
se fac mărgăritare al lacrimilor șir
și stropii frunții mele cunună de Ofir
cărările din urmă cu ceață le-nfășor
să nu-mi abată ochii nimic din glasul lor.
Cândva, când voi re-ntoarce spre lutul părăsit
purta-voi veșnicia pe chipul înnoit
și-aici unde ocara și foame-au îndurat,
vor reveni de-al slavei popor înconjurat...
Iar Dumnezeu, în fața vrăjmașului zdrobit
îmi va plăti ocara răbdată înmiit.
Traian Dorz