INDEX
Învierea
Bătea o aripă de vânt.
Și noaptea era ca Gheena.
Din vale, cu sufletul frânt,
o ceată urcă spre mormânt.
Și-n frunte era Magdalena.
Maria cea smulsă din Iad,
din șapte odgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad.
Și toate-i păreau ca o carte...
Și-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge...
... Acolo... privirea-ntorcând,
Isus o privise cum plânge...
Acolo... căzuse-n genunchi...
aici... Îi vorbeau heruvimii...
Aici... rezemat de un trunchi,
vorbise cu milă mulțimii...*
Maria trecea mai departe.
Și gându-i zbura spre mormânt...
Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"
Bătea o aripă de vânt
de-asupra cărării deșarte...*
Pe culme în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostașii...
Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind noi strigoilor pașii!
Ehei, păzitori de proroc,
e vremea acum să se știe:
Păzit de străjeri și peceți,
Isus, dătătorul de vieți",
n-a fost cu putință să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia.
Și azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea,
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviți-L! vor spune rabinii.
Aici e profetul Luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii...
Și totuși... Isus e aici!
Lipsit de puteri și noroc,
aici Îi rămâne-vor pașii,
aici Îl vor plânge părtașii.Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostașii...Deodată... un vaier ciudat,
un muget, un clocot de ape,
porni din adânc depărtat,
urcând mereu mai aproape.
Copacii ca oamenii beți,
porniră cu dealul deodată.
Și piatra, uitând de peceți,
cu vuiet căzu răsturnată.
Săriră cărbunii răzleți
ca fulgere frânte. Și-ndată,
din beznă, pe lespedea grea,
cu chip sclipitor ca o stea,
un înger acum se arată.
Un înger cu strai ca zăpada
înalță o spadă de jar!
ostașii, cu fețele var,
dau buzna pe stânci de-a grămada.
Și, grabnic, de spaima Puterii,
pieriră ca fumul... străjerii!...*
Bătea o aripă de vânt
cu dulce parfum de narcise.
Asupra orașului sfânt,
o geană de zori răsărise.
Maria urca spre mormânt.
Iar gându-i zbura mai departe...
Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?Și ceata se-oprește acum.
Iar inima-ncepe să bată.
Se-adună surorile-n drum.
Acolo... sub stâncă... e fum...
Și piatra cea grea-i răsturnată!...
Lăsând în țărână povara,
aleargă femeile-n stol.
Și toate sunt albe ca ceara.
Mormântul... mormântul e gol!...Se-apleacă în hohot Maria
și plânge... Vai, unde L-au pus?
Ori n-are un capăt urgia
ce tot mai lovește-n Isus?
Cum tremură frunza-n dumbravă
se-ncrâncenă carnea de-amar.
Deodată, în haine de slavă,
alături doi tineri răsar.
De ce căutați între morți
pe Regele gloriei sfinte?
Căci, iată, negrele porți
le-a frânt, cum v-a spus mai nainte!"
Uimite, spre îngeri privesc
femeile-n rugi fremătate.
Și fără de sine pornesc
din deal înspre sfânta cetate.Veghind într-un loc tăinuit
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute și viu ciocănit
în ușa cu drugi de aramă.
Mormântul..." femeile-au spus,
e gol! pe Domnul-L luară,
și nu știm unde L-au pus.
Și-acolo, pe-o lespede, sus,
Doi îngeri..." Dar glasul s-a stins...
căci toți le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins...
Dar Petru mijlocul și-a-ncins!
Ioan a sărit în picioare!...*
Și-ndată pe drumuri pustii,
sub cer sângerat ca o rană,
cei doi străbătură în goană,
livezi îngrădite și vii.
Cel vârstnic e lac de sudori.
Suflarea în piept i se curmă,
Rămâne pe coastă în urmă.
Și sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan... se-oprește... așteaptă...
Iar Petru curând năvălește
cum cade un fulger pe-un trunchi.
Și plin de uimire, privește...
Fășiile-n albe tipare,
întreaga lor formă păstrând,
lăsaseră trupul să zboare
din ele, cum zboară un gând...
În balta de smirnă și-aloe
stau pânzele tainic deșarte.
Și-i srtrâns obrăzarul deoparte.
În hohot de plâns fără voie,
cu-ntreaga puterii măsură,
apostolii cred în Scriptură!
Învinsă e veșnica moarte!
Isus e stăpân pe natură!*
Rămase în urmă, departe,
din nou către sfântul mormânt,
femeile-n valuri învoalte
veneau prin aripa de vânt.
Maria citea ca-ntr-o carte
în slovele sângelui sfânt...
Iar sus, la mormântul pustiu,
se-opriră pe piatră să plângă.
Un abur de nor auriu
venea până-n prag să se frângă...
Și nimeni pe drum să mai treacă...
Doar vântul ce-adie domol.
Maria din nou se apleacă
în cripta mormântului gol...
Se uită... De unde să strângi,
din beznă, măcar o scânteie?
Dar uite... se-aprind curcubee...
Sunt îngerii, iarăși... Femeie,
ce rană te face să plângi?"
Eu plâng... pentru Domnul Isus...
Căci, iată, străinii-L luară.
Și nu știu unde L-au dus..."Și-un umblet se-aude afară...
Sunt pași ce se-apropie blând...
E poate... mai știi?... grădinarul.
Femeie, ce cauți plângând?..."
Maria tresare ca arsă.
Îi mușcă în inimă teama.
Își pune sfioasă marama
pe fața cea repede-ntoarsă.
Ca Iacov fugind de Edom,
Ar vrea să alerge orbește.
Dar parcă un gând... o oprește...
Că doar grădinarul... e-un om...
O, inimă, cât de haină,
cu lacrimi o-ndupleci ușor.
De-a scos pe Isus din grădină,
el știe în ce vizuină
L-au pus cei trimiși de sobor.
Și parcă... în vorba senină,
e-un murmur de râu ce te-alină.
Când dragoste-n suflet ai strâns,
ea curmă și morților somnul.
Va plânge cu râuri de plâns.
Nimic nu-i prea mult pentru Domnul!
Stăpâne..." Maria a spus...
de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,
arată-mi doar unde L-ai pus?
Noi... lacrimi și mir... I-am adus,
ca Sfânt să rămâie și-n moarte
Mesia Isus!
Și omul străin îi răspunde:
Maria"... Iar ea s-a întors.
Maria?... Tot sufletul stors
renaște-n aceste secunde.E El! Și-n fața minunii,
Maria se-aruncă... Rabuni!"
O, nu Mă atinge, Maria,
căci nu M-am suit la Cel Bun!
Și totuși... am vrut să vă spun
chiar azi tuturor bucuria...
Ci du-te la frați să le spui
că astăzi la Tatăl Mă sui,
la Cel ce-a zidit veșnicia!"Se uită Mesia zâmbind...
Golgota-i un Rai de lumină.
Și raiuri în inimi se-aprind!Femeile-n colb se înclină
și grabnic la goană se prind...
O, cât e de bine s-alergi,
să duci bucuria cea mare,
păcate și lacrimi să ștergi
prin vestea de dulce iertare!
Maria voioasă aleargă...
Surorile fug necurmat
să strige: Isus a-nviat!"De-atunci... în lumea cea largă,
o, câte Marii au strigat,
câți martori de veste au dat:
E viu Salvatorul! Trăiește!
Căci noi eram morți și vrăjmași.
Păziți ca de tainici ostași.
Iar Domnul, din bezna adâncă,
ne-a scos prin peceți și prin stâncă,
să ducem mesajul divin.
E viu Salvatorul! Și încă,
din cerul de glorie plin,
ne cheamă...
ne iartă..."Amin
Costache Ioanid