În noaptea lumii
 

În noaptea lumii prea-ndelungă
sub lacăt de lumină grea
purtăm solia mântuirii
când sus pe cruce, când sub ea.

Trecând mereu când prin lumină
şi când prin umbră către ţel,
l-avem când stâlp de nor-nainte
când stâlp de foc, mereu pe El.

Plutim ades când peste valuri
când doborâţi sub ele stăm,
aceleaşi lupte când eroic
când îndoielnici le-nfruntăm.

Adesea-n zbor prea singuratec
prin cer uscat de munţi stâncoşi,
ne bem doar roua de pe aripi
ca şoimu-n anii secetoşi.

Cei ce-au purtat pe frunţi mai grele
cununi de spini şi de sudori,
răzbat ’nălţând dumnezeieşte
solia mai strălucitori.

Purtând-o vrednici mai departe
din cei ce-au mers în cei ce vin —
cu-atât mai plin ni-e viitorul
cu cât trecutul ni-e mai plin.

Iar Mâine-ajunşi la Sfânta ţintă
cu chip ceresc şi drum sfinţit,
spălaţi prin apa-ntineririi
vom săruta tărâmul Slăvit.
 

Traian Dorz