Frumoase dorurile mele
 

Frumoase dorurile mele
ce linişte e-acuma-n voi,
după furtunile acele
ce-au fost în noi şi peste noi.

Cândva plângeaţi îndurerate
pe-atâtea drumuri şi cărări
lăsând pe brazde-nsângerate
sămânţa sfintelor chemări.

Cântarea lacrimilor voastre
a liniştit atâta plâns
şi-atâtea suflete sihastre
la Sânul Domnul a strâns.

Iar astăzi lunga-ndurerare
din ochi, din suflet şi din glas,
întreagă s-a făcut cântare
nimica trist nu i-a rămas.

Trecuta frângere divină,
când stau arare să te-ascult,
mi-e parcă-o inimă străină
a plâns-o cândva de demult.

Atunci cine-ar fi-avut credinţă
să vadă roadele de-acum
şi-n ce măreaţă biruinţă
sfârşi-va-nsângeratul drum?

Pe urma ranelor durute,
pe urma anilor de chin,
belşugul roadelor plăcute
e adunat acum din plin.

— Frumoase dorurile mele
ce aur a rămas în voi
de prin furtunile acele
ce-au fost în noi şi peste noi.
 

Traian Dorz