Doamne, nu-i pe lume
 

Doamne, nu-i pe lume piatră
să nu poţi s-o sfarmi odată
— dac-o-ncerci cu foc şi apă
vine-o clipă când se crapă...

Numai inima-mpietrită
cât o rogi, stă neclintită
cât o chemi, stă nesimţită
cât o uzi, stă nerodită.

Inimă ne-nduplecată
inimă ne-nduplecată
cum ai să te frângi odată
pentru veci nevindecată.

Şi nu-i fier să nu se poată
încălzi şi rupe-odată
dacă focu-l tot iubeşte
vine-un ceas când se topeşte.

Numai inima greoaie
ani şi ani, nu se mai moaie
îţi verşi lacrima şiroaie
şi ea tot nu se-ncovoaie.

...Inimă ne-nduplecată
când vrei să te frângi odată?
— fier şi piatră tot se moaie
cu sudoare şi văpaie.

Dar pe tine, cât ţi-ar plânge
şi-n iubire cât te-ar strânge
spre-a Lui Cruce şi-al Lui Sânge’
nici Cristos nu te mai frânge...
 

Traian Dorz