Doamne, dorul meu de-acum
 

Doamne, dorul meu de-acum
cum l-aş spune — şi n-am cum
că-i o stare şi-i un drum
între flăcări şi-ntre scrum,
între soare şi-ntre vânt
între lacrimă şi cânt,
— e tăcere şi-i cuvânt
şi-altceva cu mult mai sfânt.

Parcă-i jos cât nu cobor,
parcă-i sus cât n-am să zbor
înoptat şi luminos
de-mi apleacă ochii-n jos;
parcă-i fir de soare strâns
şi din cântec şi din plâns,
înspre zori şi-nspre apus
şi-nspre ceva mai de sus.

Dar e mare şi e mic
de nu-l pot opri-n nimic
nici în taina, nici în har
ci mi-ar umple-un nehotar;
între zare şi-ntre vis,
între soare şi abis
şi mă leagănă înalt
între-un cer şi celălalt.

Doamne, dorul sfânt de-acum
nu Ţi-l pot cuprinde-altcum
căci din câte Ţi le spui
toate e şi toate nu-i
cum Ţi-e Numele tăcut
şi ştiut şi neştiut,
cum Ţi-e graiul Tău ales
şi-nţeles şi ne-nţeles.
 

Traian Dorz