Doamne, Dumnezeul nostru
 

Doamne Dumnezeul nostru, Preaputernic şi-nţelept
sfânt eşti,
bun
şi plin de milă
blând
şi minunat
şi drept.
Ce uşor de-aflat eşti Doamne
totuşi cât eşti de ascuns,
ce uşor de-a Te pătrunde
totuşi cât de nepătruns!
Tu eşti totul pretutindeni
şi eşti nicăieri nimic,
poţi fi necuprins de mare
poţi fi infinit de mic!

Ce-nţelept le-ai rânduit Tu Doamne, toate-n univers
orice clipă-şi are-o slujbă,
orice umbră şi-are-un mers:
Tu porţi soare,
lună,
stele,
auroră
şi amurg...
Toate-n Tine-şi au izvorul
toate către Tine curg,
Tu-nceputul tuturora
Tu al tuturor sfârşit,
— Cât de minunat şi tainic toate le-ai orânduit!

Tu Te-ascunzi de mulţi ce-n lume “înţelepţi” se cred
şi “mari”
dar Te laşi aflat de vameşi,
de păstori,
şi de pescari.
Ne-nţeles rămâi adesea pentru-a lumii “învăţaţi”
dar la cei smeriţi şi sinceri cât de limpede Te-araţi!
Cât de limpede-Ţi văd faţa cei ce-au cugetul curat
care fără viclenie cred adânc şi-adevărat.

Pentru ceice văd eşti totul şi-ntr-un munte
şi-ntr-un spic
dar eşti nicăieri, nimica, pentru cei ce văd nimic.
Pentru cei înguşti la suflet care numai rău aleg
nepătruns rămâi de-a pururi, necrezând ei, nu-nţeleg.
Dar ce simplu Te descopăr când smeriţi, în rugă, şed
cei neprefăcuţi ce-n inimi nu Te ispitesc
ci cred!
Pentru cei cu minţi înguste
Doamne eşti de necuprins,
pentru cei “nălţaţi” şi mândri
eşti înalt de neatins.
Dar atât de mic eşti Doamne
şi atât de-apropiat
pentru cine Te primeşte într-un cuget nestricat.

Tu eşti veşnicia-ntreagă,
Tu eşti ceasul trecător,
bucuria ce se naşte din durerile ce mor,
nevăzutul plin de taine
şi văzutul arătat,
viitorul care creşte din trecutul îngropat,
mângăierea ce-nfloreşte din suspinul ce-a apus
şi nădejdea ce rămâne
când iluzia s-a dus
viitorul şi trecutul strânse-n veşnicul prezent
Tu eşti veşnica mişcare,
neclintitul permanent!
Tu eşti tot ce pot cuprinde şi eşti tot ce nu mai pot.

Dar iubirea,
simt o Doamne,
că eşti maipresus, de tot.
Că-n oricâte mii de chipuri Te araţi spre noi lucrând
peste toate-Ţi străluceşte dragostea în primul rând.

O, Strălucitorul centru al iubirii, Tu ne-ai dat
tot ce-şi vrea al nostru suflet şi-şi doreşte necurmat!
Golul nostru,
lipsa noastră,
slăbiciunile din noi,
fărdelegile,
pedeapsa
şi-a urmării lor şuvoi,
de mustrări, de chin, de luptă
de torturi de veci şi plâns,
cu-a Ta unică durere, toate Tu le-ai strâns!
Cu-a Ta unică osândă răul tot ne-ai ispăşit,
marea noastră datorie
către Tine, Tu-ai plătit.

Cerul fericit, în urma primului păcat închis,
omenirii renoite prin credinţă, l-ai deshis
şi la starea fericită ce-o pierdusem prin păcat
din adânca prăbuşire pân-la cer ne-ai înălţat!
Curăţindu-ne prin sânge şi-nfiindu-ne prin Har
— Totul
ah Iubire, totul
e Dumnezeiescu-Ţi dar!

În genunchi cu umilinţă, Doamne faţa Ta slăvim
nu vom fi nicicând în stare cât am vrea
să-Ţi mulţumim!
Nu putem, recunoştinţa ce-o simţim că-Ţi datorăm
nici în rugă,
nici în lacrimi,
cum am vrea s-o arătăm!
Dăruieşte-ne puterea de-a învinge orice rău
chipul sufletului nostru
sdiimbă-l după chipul Tău...

Dă-ne feţei strălucirea cugetului luminos
duhului încredinţarea viitorului frumos,
inimii neprihănirea sfinţitoarelor dorinţi
gândurilor limpezimea înţelepte! năzuinţi...
Dă-ne dragostei căldura ce dă rod oricărui pas
şi credinţei frumuseţea unui neschimbat rămas,
şi curajului tăria totdeauna de ne-nfrânt
şi nădejdii-n biruinţă un mereu-noit avânt
şi vieţii-ntregi ’nălţarea
necurmat
spre faţa Ta
pân-o vei uni cu Tine
cum a fost
când nu era!
 

Traian Dorz