Cântarea veşniciei
 

Cântarea Veşniciei spre nesfârşitul Mâne
de dragul şi spre slava iubirii lui Cristos,
e ceea ce-i mai aur din tot ce ne rămâne
şi ce-i mai frumuseţe din tot ce-avem frumos.

Cântării Veşniciei i-nchin slăvită oră
de după rugăciunea cu cel mai-nalt ecou,
când sufletul pe Slavă stă proşternut şi-adoră
suprema frumuseţe din Cerul cel mai nou.

Cântării Veşniciei ard cea mai sfântă parte
a inimii-nchinate divinului avânt —
când dincoace de Viaţă şi dincolo de moarte
răsare Veşnicia din Cântec şi Cuvânt.

Cântării Veşniciei las ultimele lacrimi
în primele răsfrângeri din veşnicul senin,
când dincoace de Slavă şi Dincolo de patimi
pe după Depărtare încet-încet mă-nclin.

Cântării Veşniciei dau razele culese
din zorii unde Cerul s-atinge de pământ,
când noptea-mbrăţişată de Soarele ce iese
rămâne-n Poartă rouă să intre numai cânt.

...Cântarea Veşniciei primeşte-mi-o Isuse
picioarelor străpunse cunună şi prinos
divinele-i miresme etern să-Ţi fie-aduse
cum va putea iubirea mai sfânt şi mai frumos.
 

Traian Dorz