Când ai zămislit Iubirea
 

Când ai zămislit Iubirea şi ne-ai dat-o nouă-n lume
Doamne, nu ştiam c-acesta Ţi-este-adevăratul Nume
dar am bănuit că-ntrânsul este harul şi puterea
care singură sfinţeşte fericirea şi durerea
aducând în suflet starea fără seamăn de frumoasă
care mângâie când doare şi înalţă când apasă;
care arde şi jertfeşte inima în care cântă
dar atâta fericire poartă-n cazna ei cea sfântă.

O, cum faci un suflet Doamne Dragostea să Ţi-o cunoască,
cum o faci prin stări de taină într-o inimă să nască?
Din ce tainice străfunduri de slăvită strălucire,
din ce-adâncuri de putere, din ce rai de fericire,
din ce flăcări şi izvoare, din ce gând şi ce simţire
îi poţi toarce fericita, sfântă ei alcătuire
de aduce unde vine aşa unică trăire?

Ce-ar fi toată lumea asta de durere şi tristeţe
dacă n-ar înviora-o a Iubirii frumuseţe?
Cine-ar mai putea să-i poarte uriaşa ei povară
dacă Dragostea n-ar face-o mică, dulce şi uşoară?
Cine-ar mai putea să-ndure toată noaptea ei de ură
dacă n-ar fi-n ea Iubirea cu lumină şi căldură?
Ce-ar fi munca şi răbdarea, ce-ar fi-a vieţilor unire,
cine poate să le poarte — când în ele nu-i iubire?

Dacă n-ar fi fost Isuse a Ta dragoste curată
nici un suflet cu alt suflet nu s-ar fi unit vreodată,
ar fi fost pe veci o noapte peste lumea asta toată
n-ar mai fi-nflorit vreun zâmbet nici pe-o faţă-ndurerată
n-ar fi nici o rană-nchisă, nici o lacrimă uscată,
nici o inimă de mamă, ori de frate, ori de tată,
nici o inimă de alta n-ar fi fost în veci unită
ar fi fost un gol şi-o moarte şi-o tristeţe nesfârşită...

Dar când ai făcut ca-n lume să răsară-a Ta iubire
cel mai mare har o Doamne l-ai adus la Omenire.
Dac-ar vrea odată lumea pentru ea să-Ţi mulţumească
cel mai mare dar cu care ar putea să-Ţi răsplătească
ar fi pentru tot Oceanul Veşnic al Iubirii date
stropul dragostei dat Ţie de-a lor inime curate
doar aceasta ar fi-o jertfă vrednică de-a Ta Jertfire
numai singură iubirea e-un dar vrednic de Iubire.
 

Traian Dorz