A fost cândva un staul...
A fost cândva un staul...
Nu cel din Betleem.
O peșteră ciudată,
o grotă de blestem.Păstorul fără grijă
plecase pe poteci...
Dormeau pe sub păienjeni
ciorchini de lilieci.O rază de lumină
nu pătrundea din cer.
De zgură era ziua
și nopțile, de fier.Alunecau culbecii
pe jilavii pereți.
În fânul ud și putred
se-nghesuiau bureți.Dar într-o noapte... îngeri
cântară la zenit.
Și parcă, printre stele,
o stea a răsărit...Și, nu știu cum, deodată
veneau lumini de zori;
iar fânul era proaspăt
și mirosea a flori.Zburară liliecii
și beznele s-au dus!
Iar eu cântam din fluier
cu îngerii de sus...Dar iată, într-o parte
privirile mi-arunc
și văd sclipind o iesle
și-n ieslea mea... un Prunc...Veniți, veniți, voi îngeri,
păstori și oameni buni!
Veniți, voi magi ai vremii,
că-i vremea de minuni!Și-pentru-a câta oară?
slăviți pe Dumnezeu!
Căci Pruncul e același,
iar staulul... sunt eu.Costache Ioanid