Kaboua era primul nume al lui Samy Moris. S-a născut în mijlocul unui trib din apusul Africii, al cărui şef era tatăl său. Copil încă, Kaboua a fost luat prizonier în urma unei ciocniri cu un trib vecin, iar sătuleţele peste care stăpânea tatăl său au fost aproape nimicite. Vândut ca sclav, situaţia lui Kaboua a devenit asemănătoare cu aceea a unui obiect pus în negustorie. Tatăl său a putut să-l răscumpere şi să-l păstreze cu el până la vârsta de 12 ani, după care a fost din nou ridicat şi pus în vânzare. Din această a doua robie, Samy Moris a păstrat o amintire foarte clară. Odată i s-a povestit că tatăl său a vrut iarăşi să-l răscumpere şi în acest scop a adus fildeş, nuci de palmier şi cauciuc, lucruri care, ca şi astăzi, şi atunci erau moneda curată a ţării. Dar stăpânul lui Samy Moris a judecat târgul ca nesatisfăcător şi a refuzat să-l elibereze. Tatăl s-a oferit atunci să-i dea pe deasupra pe sora lui Samy, care era puţin mai tânără decât fratele său, dar Samy a protestat cu indignare şi l-a rugat să nu se mai târguiască, spunând că el era mai în vârstă decât sora sa şi putea să îndure suferinţa robiei mult mai uşor decât ea. Cei doi şefi n-au ajuns la o înţelegere şi Samy a fost luat în robie.

Din această zi, existenţa micuţului copil n-a fost decât un lung martiraj. Şeful care-l ţinea rob jurase să-l vândă pe un preţ bun şi în acest scop îl făcea să îndure cel mai rău tratament, şi aceasta sub privirea şi cu ştirea tatălui său.

— Mă biciuia în toate zilele, povestea mai târziu Samy Moris, şi de fiecare dată, loviturile de bici deveneau mai dureroase.

— Cu ce te biciuia?" l-am întrebat.

— Cu un fel de vergea foarte flexibilă, asemănătoare unei frânghii.

— Şi presupun că te punea să te dezbraci înainte de a te biciui?

— Oh, domnule, răspunse el surâzând şi descoperind un dublu şirag de dinţi albi! Să mă dezbrac? ... Nu ştiţi că unul ca mine nu poartă nici haină, nici cămaşă... nimic?

Loviturile de bici erau astfel aplicate pe pielea goală a acestui sărman băiat, de mâna robustă a unui sălbatic lipsit de orice simţământ de milă şi care nu dorea decât un singur lucru: să stârnească mila tatălui asupra soartei copilului său şi să facă un târg bun! În cele din urmă, nemaiputând să rabde, Samy nu se gândea decât la fugă. Un prilej nimerit a apărut. Profitând într-o zi de lipsa stăpânului său, şi-a întins picioruşele la drum şi a fugit ca să se ascundă în pădurea mare, neştiind ce se va alege de el. Pe urmă a pornit la drum, timp de o zi, apoi două zile, trecând prin greutăţile şi primejdiile ţinutului. Câtă distanţă a parcurs el astfel sau de câte ori a scăpat de la moarte - cine ar putea să spună? Este sigur că providenţa divină, care hrăneşte păsările, a hrănit şi pe micul negru. Aceeaşi putere, care odinioară a condus pe magi la Betleem, l-a făcut să găsească calea care l-a condus la Domnul Isus.

Ajuns în şosea, a reuşit să găsească de lucru într-o plantaţie de cafea. Astfel a putut să-şi câştige hrana şi să se îmbrace cu un „pangul" (şorţ cu care sălbaticii îşi acopereau coapsele). Din acest moment va începe experienţa duhovnicească a lui Samy Moris. N-am cunoscut alta mai minunată. A fost scurtă şi smerită, este adevărat, dar sublimă în simplitatea sa.

În plantaţia unde lucra, Samy făcuse cunoştinţă chiar la sosirea sa cu un băiat tânăr, de vârsta sa şi din tribul său, care devenise creştin prin predicile misionarilor. Acesta i-a vorbit despre Domnul Isus şi l-a dus într-o duminică la adunare, dar, vai! Samy nu înţelegea nici un cuvânt în engleză. Pe de altă parte, el nu avea nici cea mai mică noţiune de ceea ce putea fi o adunare, o Biblie, un misionar şi încă multe alte lucruri care-l izbeau adânc. Era totuşi un punct asupra căruia "era fixat şi anume, îi părea că Dumnezeu locuieşte în toate acestea şi că în faţa Fiinţei Sale sfinte şi măreţe, el, sărmanul negru, era un păcătos osândit şi pierdut. Samy se întoarse de la această adunare cu sufletul trist şi duhul preocupat, asemănător famenului etiopian, căutând şi el adevărul şi având nevoie de un Filip pentru a-l călăuzi. Odată l-a auzit pe camaradul său rugându-se şi l-a întrebat:

— Ce faci?

— Vorbesc lui Dumnezeu - răspunse el.

— Şi cine este Dumnezeu, continuă Samy.

— Dumnezeu este tatăl meu.

— Atunci, a spus Samy cu vorbire simplă, familiară, tu vorbeşti cu tatăl tău?

Din această zi Samy numea rugăciunea „o conversaţie cu tatăl său". Şi la el simţământul păcatului nu avea nimic din acest caracter superficial şi intermitent, distinctiv la atâtea mii de aşa-zişi creştini. Nu, acest simţământ era la micul negru o durere, o suferinţă care nu-l părăsea, aceeaşi durere şi aceeaşi suferinţă care au stat la baza tuturor trezirilor religioase. În toate nopţile se auzeau la staţiune rugăciunile lui Samy întretăiate de oftări, de suspine. Somnul camarazilor săi era foarte tulburat şi i s-a făcut observaţie într-o zi că dacă nu va sta liniştit, va trebui să părăsească staţiunea. Samy a păstrat tăcere şi de acum înainte, când voia să „vorbească cu Tatăl său", se ducea în pădurea mare unde nimeni nu putea să-l audă.

Acolo petrecea nopţi întregi, luptându-se ca îngerul cu Iacov la Peniel.

Într-o noapte, după ce a stat multă vreme în genunchi, bolnav, frânt şi zdrobit de oboseală, s-a întors în umila sa colibă şi a încercat să doarmă puţin. Dar somnul nu venea. Deodată coliba s-a umplut de o lumină plăcută. A crezut pe moment că răsare soarele şi totuşi afară era noapte neagră şi toţi camarazii săi dormeau adânc. Lumina a devenit din ce în ce mai strălucitoare şi sărăcăcioasa colibă s-a umplut de o minunată lumină. Atunci Samy a simţit în acel moment cum a căzut o povară de pe inima sa. Întreaga fiinţa a tresărit de bucurie. Trupul îi părea uşor ca un fulg. Atunci a început să alerge şi să sară ca ologul din Templu şi bucuria sa era aşa de mare, că n-a putut să se împotrivească dorinţei de a trezi toată lumea din plantaţie pentru a le vesti biruinţa sa. În noaptea aceea nimeni nu mai putea să doarmă. Unii credeau că Samy înnebunise, alţii spuneau că un drac pusese stăpânire pe el. Samy însă găsise pur şi simplu mântuirea care este în Domnul Hristos. Simplă, hotărâtă şi puternică - aşa fusese întoarcerea sa. Cu nimic altceva Samy n-ar fi putut să fie mai satisfăcut.

De obicei băiatul acesta nu prea îşi arăta lăuntrul; el trecea foarte smerit şi aproape închis.

Însă de fiecare dată când vorbea de întoarcerea sa, ochii îi străluceau de o lumină deosebită şi tot trupuşorul lui tremura de bucurie.

Nu ştiu cât timp a stat Samy în această plantaţie de cafea; în tot cazul, a căutat să se folosească învăţând să vorbească englezeşte şi chiar să citească şi să scrie puţin. Ulterior a plecat în oraşul vecin, situat de-a lungul drumului. Acolo a învăţat meseria de zugrav, pe care se pare că a practicat-o timp de doi ani. În tot acest timp a fost un vizitator credincios al adunărilor ţinute de misionari în locul acela şi s-a simţit chemat în viaţă să vestească compatrioţilor săi pe Domnul Isus Cel binecuvântat şi slăvit, care îl mântuise. El şi-a mărturisit acest gând misionarului C. E. Emil. Acesta s-a bucurat de dorinţa lui sfântă, dar i-a spus că pentru a predica Evanghelia compatrioţilor săi, ar fi trebuit să primească o oarecare învăţătură. Pentru a primi o astfel de învăţătură era nevoie să plece în America, iar pentru a merge acolo îi trebuia cel puţin 100 de dolari. Samy n-a răspuns nimic, dar s-a îndreptat spre partea aceea a pădurii care devenise locul său plăcut de meditaţie şi rugăciune. Când a apus soarele, a îngenuncheat şi a spus Tatălui său lucrul de care-i era plină inima: „Părinte ceresc, a spus el, Tu vrei să vesteşti Evanghelia poporului meu, dar misionarul mi-a spus acum că n-aş putea să predic fără să fi primit o oarecare învăţătură şi că pentru aceasta ar trebui să plec în America şi îmi trebuie 100 de dolari. Tu ştii că eu nu am chiar nimic. Oh! Te rog să-Ţi arăţi bunăvoinţa şi să rânduieşti Tu totul pentru ca această călătorie să se facă". Când Samy s-a ridicat de la rugăciune, nu s-a îndoit nici o clipă că a fost ascultat. Şi chiar după această rugăciune atât de simplă şi de mişcătoare, socotind plecarea sa ca şi hotărâtă, a pornit îndată în căutarea vaporului care trebuia să-l ducă.

În vremea aceasta a întâlnit o tânără care plecase din New York ca misionară, care i-a vorbit de Ştefan Merill şi de puterea duhovnicească a acestuia. Iată în ce termeni Ştefan Merill îşi exprima el însuşi impresia asupra lui Samy:

„Samuel Moris, a spus el, era unul dintre cele mai curate tipuri ale rasei negre din apusul Africii. Când l-am văzut pentru prima dată, putea să fi avut 20 de ani. Locuia atunci în Liberia, unde lucra ca zugrav, în mijlocul populaţiei care vorbeşte englezeşte în oraşul acesta. Acolo, în Liberia, a făcut cunoştinţă cu tânăra plecată din New York ca misionară şi cu care am avut, înainte de plecarea sa, o convorbire pe care nu o voi uita niciodată. Noi am vorbit de Duhul Sfânt şi i-am atras atenţia că lucrarea sa în mijlocul negrilor e zadarnică dacă nu are această putere. Şi am adăugat: Amintiţi-vă că singura putere în stare de a vă îmbărbăta, de a vă susţine, de a vă călăuzi şi de a vă da intrare în inimi este aceea a Duhului Sfânt. Aţi primit Duhul Sfânt? Cuvintele mele au nimerit. A-ceastă tânără a îngenuncheat, s-a rugat, a cerut puterea dumnezeiască şi a sfârşit prin a o primi. Câteva zile după aceea ea s-a îmbarcat plină de bucurie. Ea fusese îmbrăcată cu putere de sus. S-a întâmplat că Samy Moris a auzit vorbindu-se de apropiata sosire în Liberia a acestei tinere. A aşteptat-o cu teamă şi de îndată ce a văzut-o, i-a cerut să-i vorbească despre Domnul Isus. Tânăra misionară nici nu dorea ceva mai bun, decât să înveţe pe negrii; astfel i-a istorisit tot ce ştia despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre minunile pe care le poate săvârşi în inimi. Samy a fost înflăcărat şi după fiecare stare de vorbă repeta mereu: „mai spuneţi". Şi tânăra femeie îi răspundea: „Dacă vreţi să ştiţi mai mult, duceţi-vă şi căutaţi pe Ştefan Merill din New York. Tot ce ştiu despre Duhul Sfânt el m-a învăţat!" „Da, vreau să mă duc să-l văd", a strigat el. „Unde locuieşte?" „La New York", a răspuns ea râzând, pentru că era departe de a gândi că tânărul negru îşi va pune planul în execuţie. A fost ultima lor convorbire."

Samy s-a întors la malul mării şi a zărit în larg un mare vapor care tocmai îşi arunca ancora. Pe ţărm era o barcă cu mulţi oameni şi cu căpitanul. Samy s-a apropiat şi s-a rugat să-l ia pe vas pentru că el se duce la New York. Dar, drept răspuns, a primit numai înjurături şi o lovitură de picior, la care a replicat: „Da, va trebui să mă luaţi".

În noaptea aceea a dormit pe nisip, în dimineaţa următoare a adresat căpitanului aceeaşi rugăminte, dar a fost refuzat din nou. În sfârşit, în cursul zilei s-a mai rugat de căpitan să-l ia. Şi ce poţi tu să faci pe vapor? l-a întrebat acesta. Orice, a răspuns el. Crezând că avea a face cu un marinar încercat şi pe de altă parte auzind tocmai atunci că doi dintre oamenii săi îl părăsiră, a spus lui Samy: „Şi ce doreşti tu?", voind să vorbească de simbria sa. „Doresc să merg să văd pe Ştefan Merill" a răspuns Samy. „Îmbarcaţi-mi pe omul acesta", a ordonat atunci căpitanul marinarului care era în barcă. Samy s-a urcat deci pe marele vapor şi când ancora a fost ridicată, s-a văzut într-o situaţie teribilă. Niciodată nu călătorise pe un vapor, niciodată nu fusese pe mare. Toţi râdeau de naivitatea sa, ba chiar asupra lui ploua de dimineaţă până seara lovituri, palme, lovituri cu picioare, ocări şi înjurături. Dar inima sa plutea într-o pace şi o siguranţă care au făcut pe prigonitorii săi în curând să tacă. Samy curăţa în fiecare zi cabina căpitanului. Acesta a fost încredinţat de păcatele sale şi s-a întors la Dumnezeu. Întoarcerea căpitanului a fost ca scânteia care aprinde focul - mai mult de jumătate din echipaj a primit pe Domnul Isus. Vasul a devenit un adevărat Betel care răsuna toată ziua de cântări şi strigăte de bucurie şi acest ciudat şi stângaci mic negru încă nu era destul de mulţumit. Două incidente din călătoria lui Samy pe ocean dovedeau cât de mare era credinţa sa.

Când a ajuns pe vas, căpitanul l-a întrebat dacă fusese vreodată pe un vapor. El a răspuns că nu.

— Dar atunci, ce vei face tu aici?, a spus căpitanul. Nu vei putea fi de nici un folos, căci vei fi bolnav tot timpul călătoriei.

— Oh! a spus Samy, nu voi fi bolnav. Am să vorbesc cu Tatăl meu. El nu va îngădui să fiu bolnav, vă rog să mă ţineţi aici; vă făgăduiesc să muncesc în toate zilele pe vapor până ce voi ajunge în America. Şi căpitanul l-a ţinut pe vas.

La începutul celei de-a treia zi, Samy a început să sufere grozav de rău de mare. A fost bolnav cum nu fusese niciodată. Atunci a căzut în genunchi şi a spus Tatălui său: „Tu ştii că am făgăduit căpitanului că voi munci în fiecare zi, dar cum aş putea face lucrul acesta dacă sunt bolnav? Oh, Tată, Te rog, dă-mi iarăşi sănătatea." Şi îndată răul de mare a dispărut ca prin minune şi Samy a putut să-şi reia lucrul.

Samy lucra de obicei la catargul vaporului, dar cum el nu avea picior de marinar, acest fel de ocupaţie nu era pe placul lui. Al doilea incident s-a petrecut într-o seară când vântul urla şi ploaia îi biciuia faţa, iar vasul se clătina ca un om beat, pe când el stătea atârnat de marele catarg, în mijlocul furtunii şi din înălţimea catargului, Samy, cu totul despărţit de ceea ce-l înconjura, „vorbea însă cu Tatăl său". „Tată, spunea el, ştiu că Tu mă păzeşti, dar nu-mi place să stau agăţat de acest catarg. Oare nu poţi Tu să faci în aşa fel încât să nu mai fiu silit să mă urc pe el?" În ziua următoare avea un oarecare lucru de făcut la catarg, şi ca de obicei, se pregătea să urce la postul său, când unul din camarazii săi s-a apropiat de el şi i-a spus: „Samy, ştiu că ţie nu-ţi place să lucrezi acolo sus, iar mie, de altă parte, nu-mi place munca în cabină. Ia tu locul meu aici jos şi-l voi lua eu pe al tău sus". În felul acesta Samy nu s-a mai întors niciodată la catarg.

După mai multe săptămâni, vasul a ajuns la New York. Samy şi-a luat rămas bun de la toţi camarazii săi şi, ţinând în mână un geamantan plin cu lucruri dăruite de echipaj (pentru că la îmbarcare era cu picioarele goale şi nu avea decât ceva subţire pe deasupra), s-a îndreptat spre cheiul de debarcare. Îndată ce s-a văzut pe pământ, a oprit pe cel dintâi trecător pe care l-a întâlnit şi l-a întrebat: „Spuneţi-mi, vă rog, unde locuieşte Ştefan Merill?" în acest cartier însă, la o depărtare de patru mile de cel unde locuia Ştefan Merill, numele său era cu totul necunoscut. Dar Dumnezeu rânduise toate. Trecătorul oprit de Samy era membrul „clubului muncitorilor" şi auzise deseori vorbindu-se despre acest om. Locuieşte, a conţinut el, pe a 8-a stradă de aici, de cealaltă parte a oraşului. Vă voi conduce acolo pentru un dolar. Samy s-a învoit, cu toate că nu avea nici un ban în buzunar.

„Ei au ajuns la mine - istorisea Ştefan Merill - în momentul când plecam la adunarea de rugăciune.

— Dumneavoastră sunteţi Ştefan Merill? a strigat Samy.

— Eu însumi sunt.

— Mă numesc Samy Moris şi vin chiar acum din Africa pentru a sta de vorbă cu dumneavoastră despre Duhul Sfânt.

— Aveţi cumva vreo scrisoare de recomandare?

— Nu, am fost aşa de grăbit când am plecat, încât nici nu m-am gândit să cer vreuna.

— Ei bine! am răspuns, acum sunt silit să plec, dar dacă vreţi, intraţi în această sală de adunare populară şi vă voi găsi îndată la întoarcerea mea şi vom putea sta de vorbă despre ceea ce vă preocupă.

— Şi dolarul meu? a strigat călăuza.

— Ştefan Merill este acela care plăteşte toate datoriile mele, a răspuns Samy.

— Are dreptate, am adăugat şi am întins un dolar necunoscutului. Am plecat deci la adunarea de rugăciune şi Samy a intrat în sala „minunii". Dar în seara aceea, foarte ocupat cu mine, am uitat de negrul meu şi tocmai la ora zece şi jumătate seara, în momentul când să mă întorc acasă, numele de Samy Moris mi-a revenit în minte. Repede am intrat în sala unde el mă aştepta şi mare mi-a fost mirarea văzând acest negru în picioare, pe platformă, iar înaintea lui 17 persoane îngenuncheate, care tocmai se întorseseră la Dumnezeu, auzindu-1 vorbind despre Domnul Isus. În seara aceea am văzut arătându-se Duhul Sfânt prin mijlocirea unui chip negru ca abanosul şi acest tablou îl am încă în ochi: un negru fără cultură, fără educaţie, fără teologie, care în prima seară a sosirii sale în America câştigă 17 suflete pentru Domnul Isus Hristos. Nu este aceasta o minune a Duhului Sfânt?

Aceasta s-a petrecut vineri. După două zile, duminică, i-am spus: „Samy, mi-ar place ca tu să vii cu mine la şcoala duminicală şi să vorbeşti copiilor".

— N-am fost niciodată într-o şcoală duminicală, a spus el, dar ce are a face?

L-am introdus surâzând în faţa tânărului meu auditoriu ca: „Samuel Moris - un tânăr venit din sud-estul Africii pentru a vorbi de Duhul Sfânt cu directorul şcolii lor". A fost un râs general. Samy s-a ridicat atunci şi de la primele cuvinte ale vorbirii sale am simţit că Duhul Sfânt era în mijlocul nostru. Niciodată nu am văzut o atenţie mai vie la elevii mei. Nimeni nu mai râdea şi toţi începuseră să plângă. Lacrimi de pocăinţă curgeau neoprite. Piepturile multora suspinau şi noi toţi am fost în ziua aceea martorii unei revărsări neobişnuite a Duhului Sfânt.

Pentru a-şi arăta simpatia faţă de prietenul lor, elevii şcolii mele au strâns bani pentru a întemeia „Societatea misiunii Samuel Moris"; şi au strâns bani şi îmbrăcăminte pentru a ajuta pe compatrioţii săi.

Câteva zile după aceea, trebuind să conduc un sicriu funerar într-un cartier foarte îndepărtat de locuinţa mea, i-am cerut lui Samy să mă însoţească şi am luat împreună diligenta. Cum aveam de traversat tot oraşul, i-am arătat principalele monumente, curiozităţile, opera, parcul cel mare, dar el m-a întrerupt dintr-o dată cu cuvintele: „Vi se întâmplă câteodată să vă rugaţi în trăsură?"

— Oh! da, i-am răspuns, iar aceste momente au fost totdeauna binecuvântate pentru mine. Atunci el şi-a pus mâna sa neagră în a mea şi m-a silit aproape să îngenunchez, spunându-mi: „Să ne rugăm". Şi pentru prima dată în viaţa mea m-am rugat în genunchi. Erau acolo trei călători cu noi. Samy a spus atunci în rugăciunea sa că venise din Africa pentru a sta de vorbă cu mine despre Duhul Sfânt, dar că îi vorbeam de cu totul altceva, arătându-i oraşul, oamenii, monumentele, pe când el era dornic de a auzi despre Duhul Sfânt; a terminat strigând: „Ştefan Merill să fie atât de plin de Duhul Sfânt, încât să nu-mi mai poată vorbi de altceva!"

Acest moment a fost unic în viaţa mea. De atunci n-am mai scris un rând, nici n-am mai ţinut o predică în care să nu fi fost vorba de Duhul Sfânt.

Samy a intrat în colegiu în luna decembrie. Iată mărturia directorului M. Reode: „El a fost de la sosire obiectul celei mai vii curiozităţi, atât pentru învăţători cât şi pentru elevi. Acest fiu al Africii purta asupra lui toate semnele distinctive ale rasei sale: pielea neagră ca a corbului, buze turtite, nările larg deschise. Singur accentul său avea ceva deosebit care ne-a izbit. Pronunţarea sa în engleză se deosebea mult de a celorlalţi negri sau străini pe care-i întâlnisem.

Ne-a povestit istoria sa şi am fost uimiţi de împrejurările care-l aduseseră din Africa în această ţară. Dar noi nu ştiam ce suflet de elită, ce înger se ascundea sub o piele neagră, în acest om. Mirarea sa era tot atât de mare ca şi a noastră. Totul îl interesa, pentru că totul era nou pentru el: îmbrăcămintea, hrana, felul american de a se aşeza masa, etc ... dar s-a deprins repede cu obiceiurile noastre. Nu pot uita niciodată surpriza sa când a văzut pentru prima dată pământul acoperit cu zăpadă. Era ca israeliţii înaintea manei care cădea din cer. „Ce este aceasta?" a strigat el şi a luat puţină cu mâna sa, dar zăpada s-a topit îndată; se întreba unde putea să meargă această zăpadă după ce îi lăsase apă în podul palmei?

L-am auzit vorbindu-ne de multe ori. Conversa literalmente cu Dumnezeu şi vorbea cu El cum ar fi vorbit cu o fiinţă din preajma sa. Foarte devreme dimineaţa, înainte de trezirea studenţilor, era deja în picioare şi se ruga. Seara, când toată lumea era adormită, Samy vorbea încă Dumnezeului său. Odată l-am văzut prin uşa întredeschisă a camerei sale. Era în genunchi, cu ochii îndreptaţi spre cer şi pe faţa sa strălucea un reflex ceresc, în acest moment el nu mai era pe pământ, ci în cer.

N-aş putea să spun tot binele pe care ni l-a făcut tuturor şederea lui Samy în şcoala noastră. O putere deosebită ieşea din el. Noi am făcut adesea experienţa aceasta.

Unul dintre colegii săi istoriseşte că mergea câteodată să vadă pe Samy în camera sa. I se întâmpla să bată de mai multe ori la uşă, pentru că Samy nu auzea sau nu voia să audă. Era adâncit în starea de vorbă cu Tatăl său şi ţinea să nu fie tulburat. Când termina, se ridica şi deschidea uşa vizitatorului. „Intraţi, pentru că am sfârşit de data aceasta starea mea de vorbă", îşi iubea mult Biblia sa, numai că o citea foarte încet. Cerea tuturor persoanelor care veneau să-l vadă citirea cu glas tare a unui capitol din Sfânta Scriptură.

Într-o zi a primit vizita unui credincios tânăr. Şi când Samy i-a cerut să-i citească un capitol, el a refuzat, pretextând că nu crede în Biblie.

— Cum, a spus Samy, nu credeţi în Biblie? Nu credeţi pe Tatăl dumneavoastră când vă vorbeşte? Nu credeţi pe fratele dumneavoastră când vă vorbeşte? Nu credeţi în existenţa soarelui când străluceşte? Dumnezeu este Tatăl dumneavoastră, Hristos este fratele dumneavoastră! El s-a rugat şi tânărul a fost mântuit.

Samy postea o zi pe săptămână, de joi seara până sâmbătă dimineaţa. În acest timp el nu lua absolut nici o hrană, nici o picătură de apă. Împlinea lucrul său obişnuit cu vioiciune şi cu atâta bucurie, încât postul său ar fi trecut neştiut dacă nu s-ar fi observat locul său gol la masă. Era însufleţit pentru ţara noastră şi avea o înaltă idee de civilizaţia noastră.

Adesea compara patria sa cu a noastră şi stabilea contraste care ne amuzau. Într-o zi, la o masă de sărbătoare, ni s-a adus tradiţionala curcă friptă şi am întrebat pe Samy:

— „Care ţară e mai bună, a ta sau a noastră?"

— Domnule Reode, a răspuns el îndată, ce este mai bună, curca friptă sau o maimuţă crudă?

— Samy, ce tot vorbeşti tu, doar n-ai mâncat vreodată maimuţă?

— Oh, ba da, domnule, am mâncat multe şi erau crude!

Cu toată marea sa admiraţie pentru America, abia aştepta să-şi sfârşească studiile ca să se poată întoarce lângă ai săi, pentru a le predica Evanghelia. Spunea că atunci când va fi acolo, se va consacra în întregime fiilor rasei sale. El îi va strânge în cerc în jurul lui pe nisip şi le va vorbi despre Domnul Isus; unii dintre ei se vor duce în satele lor pentru a suspina din cauza păcatelor lor şi pe urmă vor veni la el plini de bucurie. Nu făcuse oare el, Samy, experienţa aceasta?

Stările de vorbă cu el erau foarte sugestive. Spunea odată că: „Pâinea este un lucru şi piatra este un alt lucru", într-o zi am văzut o piatră care conţinea aur şi mi s-a spus că această piatră preţuia mai mult decât un sac de făină. Dar dacă sunt flămând, oare piatra aceasta mă va hrăni? Nu, pentru că sufletul meu nu poate fi săturat decât în Domnul Isus, Pâinea vieţii mele".

Altă dată, fiind la lecţia de gramatică, analiza cuvântul cer şi spunea că ar trebui să fie un nume propriu, pentru că nu este decât un cer! în faţa unei probleme greu de rezolvat, l-am auzit de multe ori murmurând: „O, Dumnezeul meu, ajută-mă!"

Multe persoane i-au scris pentru a-i cere portretul său şi am întâlnit cel mai mare necaz pentru a-l hotărî să pozeze în faţa unui aparat fotografie: „Portretul meu este aşa de urât, îmi susţinea el. Oh, dacă aş putea să le trimit pe acela al Domnului Isus!"

Repeta de multe ori în timpul zilei: „Tatăl meu mi-a spus să fac aceea". Privirea sa atât de deschisă, figura sa atât de simpatică, inima atât de simplă şi de dreaptă - persoana sa în întregime era o binecuvântare şi chiar o inspiraţie pentru cei ce-l învăţau.

Vai, climatul nostru nu era făcut pentru sărmanul Samy! A răcit foarte grav în ianuarie 1893 şi, cu toate îngrijirile noastre, sănătatea sa nu s-a putut restabili. Noi nădăjduiam mereu vindecarea sa, dar el a fost cel dintâi care a simţit că „Învăţătorul îl cheamă". Când îi vorbeam despre lucrarea minunată pentru care el avea o dorinţă arzătoare ca s-o împlinească în Africa, părea atât de resemnat!

— Alţii, spunea el, o vor face în locul meu şi mai bine decât mine. Această lucrare nu este a mea, ci a Domnului Isus şi El este Acela care-şi va alege lucrătorii!

A trecut prin boală cu o răbdare minunată şi cu o bucurie care se întărea. Nu vorbea niciodată de suferinţele sale. Pentru el, nopţile nu erau niciodată prea lungi, nici febra prea mare. N-avea pe buze decât cuvinte de recunoştinţă pentru Mântuitorul său care era aproape de el. L-am întrebat dacă avea teamă de moarte.

— O, domnule Reode, de când am găsit pe Domnul Isus, moartea este cel mai bun prieten al meu. Şi în această minunată siguranţă a adormit Samy într-o dimineaţă de mai. „El a umblat cu Dumnezeu, pe urmă nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la El". Aşa s-a sfârşit această smerită, dar atât de deosebită existenţă. Doliul era în mii de inimi şi înaintea sicriului său ne întrebam cu durere pentru ce, în planurile Sale, Domnul chemase la El pe un slujitor care mai avea încă aici jos o lucrare atât de frumoasă de împlinit! „Dar căile Sale nu sunt căile noastre".

Înmormântarea a fost condusă de pastorul Benry Street, din adunarea de care aparţinea Samy. Clădirea a fost tixită, încât sute de persoane au trebuit să rămână afară din lipsă de loc. Lacrimi fierbinţi curgeau din toţi ochii şi suspinele scuturau multe piepturi. Totuşi nu era decât un sărman negru condus spre groapă. Da, dar acest negru dăduse multor creştini albi lecţii de credinţă cu adevărat minunate, lecţii de consacrare, de putere, de credincioşie în slujba lui Dumnezeu. O frumoasă piatră a fost aşezată pe mormântul său în marele cimitir Fort Wayre. Acest mormânt a devenit un loc de pelerinaj. Nici unul nu are vizitatori ca acesta. Mulţi vin acolo şi plâng. Pentru ce? Pentru că Duhul Sfânt locuia în micul negru.

Terminând, îmi vin în minte, în timp ce scriu aceste rânduri, două trăsături din viaţa lui Samy. Când a fost primit în colegiul nostru, l-am chemat în cabinetul meu şi l-am întrebat ce cameră dorea să aibă. Oh, Domnule Reode, a spus el, n-are importanţă care. Dacă este vreuna pe care nimeni nu o vrea, daţi-mi-o mie.

Mi-au venit lacrimi în ochi şi mă întrebam dacă eu aş fi fost gata tot aşa, să iau ceea ce alţii au refuzat, în viaţa mea de director de şcoală am avut prilejul să dau camere la mii de elevi, dar niciunul nu mi-a spus vreodată: „Dacă este vreo cameră pe care nimeni nu o vrea, daţi-mi-o mie!"

Altă trăsătură, şi mai deosebită, arată în ce grad înalt Samy era un „salvator de suflete". Minunatul băiat a venit într-o zi în cabinetul meu şi mi-a spus: „Domnule Reode, aş putea să părăsesc şcoala şi să mă aştern la lucru?

— De ce, Samy, nu eşti mulţumit cu noi?

— Oh! foarte mulţumit, vă asigur, dar aş vrea să câştig bani pentru a aduce în ţară pe prietenul meu Henry O-Neil.

— Şi cine este acest Henry O-Neil?

— Fratele meu în Domnul. Eu l-am adus la Domnul Isus. Este un băiat viteaz, mult mai bun decât mine. El a umblat credincios cu Dumnezeu. Ar trebui să vină în America să înveţe.

— Ei bine, Samy, dacă prietenul tău trebuie să vină în America, Domnul va rândui totul. Spune-I Tatălui tău. Aproape imediat s-a retras în camera sa pentru a se ruga.

Chiar în aceeaşi seară i-am scris doamnei Doke, misionară în Illiucis, care împreună cu nobilul ei soţ lucrau în sud-estul Africii, exact în regiunea locuită de Henry O-Neil. A doua zi, Samy a venit să-mi spună cu o faţă luminoasă: „Domnule Reode, Tatăl meu m-a înştiinţat că Henry O-Neil va veni în această ţară".

Câteva zile după aceea am primit răspuns de la doamna Doke. Îmi spunea că deja fuseseră luate măsurile pentru plecarea lui Henry, în adevăr, a venit puţin mai târziu şi după ce a petrecut cu noi cam un an şi jumătate, s-a întors în Africa. Chemarea lui Henry O-Neil fusese deci una din primele roade ale credinţei lui Samy Moris.

Într-o seară, Samy mi-a spus surâzând: „Aici jos, pe pământ, vă iubesc atât de mult pe dumneavoastră, domnule Stephen, domnişoară Husted şi pe toţi aceia care au fost profesorii mei, încât nu ştiu, într-adevăr, dacă aş putea să vă iubesc mai mult în cer. Este totuşi un lucru de care sunt sigur, că acolo sus voi învăţa mai repede. Nu voi mai avea duhul aşa de greoi şi nici limba aşa de încâlcită!"

Ah! Preafericitule Samy, tu ai învăţat lecţiile pe care profesorii tăi nu le ştiu încă, pentru că ai văzut pe Rege în toată frumuseţea Sa strălucită şi ai băut din apele vii ale fluviului care scaldă cetatea lui Dumnezeu."

Index CĂRŢI