O, voi trecătorilor...
Mesajul crucii
Oamenii de la Golgota
Evenimentul despre care este vorba în continuare este cunoscut de majoritatea oamenilor, cel puțin din auzite. La fel și Persoana care se află în centru: Isus, Cel care, cu circa 2000 de ani în urmă, a fost răstignit public pe cruce la porțile orașului Ierusalim.
Locul răstignirii, numit "Locul căpățânii" (Golgota), probabil că nu era pentru prima oară teatrul de desfășurare al unui asemenea eveniment. În vremea aceea erau condamnați nenumărați oameni din cele mai diverse motive și sfârșeau în același mod sau într-unul asemănător, însă nici un alt proces și nici o altă condamnare nu a trezit - până în ziua de astăzi - o asemenea atenție precum răstignirea lui Isus. Dar de ce oare?
Încă în vremea aceea au fost atrase cele mai diferite categorii de oameni în vâltoarea evenimentelor respective. Ce fel de oameni au fost cei care au fost atunci martori oculari sau chiar participanți la condamnarea și răstignirea Domnului Isus? Ce atitudinea au avut față de acest eveniment? S-ar putea întâmpla să ne regăsim astăzi în ei?
Următoarele schițări se bazează pe relatările cu privire la viața lui Isus, din Evangheliile după Matei, Marcu, Luca și Ioan.
Trecătorii
De fapt au fost puțini cei care s-au interesat în mod deosebit de cele ce se întâmplau. Existau lucruri mai importante și mai frumoase în viață. Și în timp ce ei erau prinși de cele mai diverse preocupări, au ajuns - oare întâmplător? - tocmai pe drumul spre Ierusalim, în locul în care încă de dimineață fuseseră ridicate trei cruci: Isus la mijloc, iar la dreapta și la stânga Lui câte un tâlhar. De jur împrejur se aflau o mulțime de oameni și de soldați.
Pe Cel din mijloc îl cunoșteau vag: acest Isus din Nazaret - un fanatic, un nebun, un născocitor, un agitator? În orice caz nu merita să I se dea prea multă atenție. Așa crezuseră despre El până în acele momente. Iar această priveliște jalnică, cu El atârnând pe jumătate gol pe cruce, le confirma definitiv gândul care-i urmărea: "Uită-L!"
Nu le venea în minte nimic altceva decât câteva remarci răutăcioase. De fapt, pentru ce să-L compătimească, din moment ce El însuși era de vină pentru toate. "Să trăiești și să lași și pe alții să trăiască" era deviza lor pentru viață. De ce oare Se amestecase El în tot soiul de lucruri, care nu-L priveau nicidecum? Dacă ar fi dus mai mult sau mai puțin o viață "așezată", așa cum făceau ei, dacă nu S-ar fi călcat pe bătături cu nimeni, ar fi avut cu toții parte de liniște!
Viața lor urma în orice caz să continue pe făgașul obișnuit. "Fă ce trebuie și nu te teme de nimeni" și vai de omul care ar îndrăzni să privească mai de aproape fațada acestor apucături serioase. Nu trebuiau în nici un caz să se gândească dacă lucrurile care li se păreau importante și frumoase erau într-adevăr atât de importante și frumoase.
Niște oameni superficiali, care nu-și dădeau seama că viața înseamnă mai mult decât arta de a scoate ce e mai bun din anumite situații date. Oameni care nu erau capabili să vadă că fiecare zi poate cuprinde și altceva decât muncă și odihnă, decât a cumpăra și a vinde, a vedea și a fi văzut, ceva mai mult decât acel bine dozat "spirit de aventură" și puținele distracții din timpul liber sau din concediu. Nu exista nici un pic de timp pentru Cel ce voia să dea un sens adevărat vieții lor - și pe care-L considerau doar ca un nepoftit care le stătea în cale pe drumurile lor bătătorite.
Treceau batjocoritori pe lângă cruce Isus nu prezenta nici o importanță pentru ei. Dacă nu se vor întoarce acolo, mai devreme sau mai târziu, înseamnă că s-au înșelat cu privire la prețul sufletelor lor, la fel ca trecătorii de astăzi.
Simon din Cirena
Și el voia doar să "treacă" pe-acolo - în orice caz fără să mai și batjocorească. Asta fiindcă nu-i stătea în fire. Simon venea de la câmp -o muncă demnă! - și voia să meargă acasă, la soție și copii.
Nu dorea cu nici un chip să aibă de-a face cu vreo revoltă sau cu alte lucruri asemănătoare.
Să treacă nebăgat în seamă și să nu fie implicat în această poveste legată de Isus. Puțină religiozitate nu strică însă în nici un caz nu trebuie să devină fanatism!
La urma urmei își isprăvise munca la timp, așa cum se cuvenea, înainte de începutul zilelor libere.
Așa își închipuise, însă lucrurile au început să evolueze cu totul altfel. Dintr-o dată a fost luat de șeful comandoului de execuție, care i-a poruncit: "Ia și cară crucea asta!" Nu mai exista nici o scăpare. Iată-l așadar constrâns să participe la această procesiune macabră și asta chiar în mijlocul ei! La câți va pași în fața lui mergea Isus, Cel căruia îi era destinată acea cruce. Simon trebuia să vadă totul cu proprii lui ochi.
Se terminase cu viața retrasă a unui om care nu voia să fie nici pentru, nici împotriva lui Isus. Ei, dușmanii lui Isus, îl trăseseră de partea lor: devenise complice cu cei care-L ucideau pe Isus.
Nimeni nu poate rămâne o viață întreagă neutru în privința lui Isus. Cândva va sosi clipa în care va trebui să luăm atitudine.
În clipa în care vom sta în mijlocul acelora care râd de Isus, îl insultă și-L batjocoresc, ne vom lăsa trași de partea lor fără a ne opune? Nu vom putea spune că n-am avut cunoștință de nimic. Simon a văzut tot ce se întâmpla. După aceea nu va mai fi același. Fie va deveni susținătorul celor care vor să-L înlăture pe Isus din lumea aceasta, fie...
Mai târziu, fiii lui Simon au fost bine văzuți de către primii creștini. Ce anume alesese Simon? Cum ne decidem noi?
Mulțimea
Mulțimea de oameni, în care Simon din Cirena fusese atras fără voia lui, era un cazan în clocot. Aglomerație și lovituri date condamnaților, blesteme și strigăte în cor de: "Răstignește-L!" În felul acesta au ieșit din oraș în direcția Golgotei.
Probabil că mulți dintre ei fuseseră prezenți și cu o săptămână în urmă, când Isus intrase în Ierusalim. Și atunci mulțimea fusese foarte agitată, salutându-L ca pe un rege și jubilând: "Binecuvântat fie Cel ce vine în Numele Domnului!" - Astăzi însă nu se mai auzea nici o vorbă ca atunci.
Oare în săptămâna care se scursese se întâmplase ceva prin care Domnul Isus își pierduse simpatia în rândul mulțimii? În nici un caz, însă încă dis-de-dimineață dușmanii Lui, conducătorii religioși, infiltraseră oameni în rândul mulțimii, care nu făceau altceva decât să repete strigând: "Este un criminal! Trebuie să moară!" Și când mai mulți strigă asemenea cuvinte în mod repetat, înseamnă că ceva trebuie să fie adevărat. Astfel au ajuns să strige cu toții într-un glas: "Răstignește-L!"
Dacă ar fi fost întrebați de ce se manifestă astăzi în felul acesta după ce, cu doar o săptămână în urmă, strigaseră contrariul, probabil că n-ar fi găsit nici un răspuns potrivit.
Astăzi ei gândeau astfel, fiindcă toți gândeau în același mod; mergeau în această direcție fiindcă și ceilalți făceau la fel; strigau ceea ce strigau și ceilalți.
În toate timpurile, diverși demagogi lipsiți de orice fel scrupule, au știut să speculeze docilitatea maselor și au abuzat de ele pentru a-și atinge scopurile. Asta până în vremurile moderne: "Vreți război total?" - "Da! Da! Da!...!"
Ne facem noi o părere proprie despre diverse lucruri sau ne-o lăsăm prescrisă de către plăsmuitorii de păreri publice? Oamenii din mulțime și-au schimbat de azi pe mâine modul de gândire cu privire la Isus cu o sută optzeci de grade. Dar au gândit ei într-adevăr în privința Lui? Au fost ei dispuși să se ostenească într-atât? Numai cei care au avut curajul să iasă din mulțime și să-L întâlnească în mod personal L-au și cunoscut cu-adevărat.
Împăratul Irod
El făcea parte de asemenea din elita poporului, fiindcă fusese tolerat de romani ca împărat peste o parte din ceea ce fusese împărăția lui Israel. În multe privințe n-a fost decât o marionetă și nici în procesul împotriva lui Isus n-a jucat vreun rol important. Acest lucru însă nu l-a împiedicat să-și trăiască viața ca o sărbătoare gălăgioasă. Banii nu-i lipseau și nu cunoștea aproape nici o limită morală. Deviza lui era: E permis tot ceea ce place.
Nu avea nicidecum intenția să-L ia în serios pe acest Isus ca împărat și Domn. De aceea nici nu împărtășea invidia fariseilor; ideile lor religioase, ca și ale altora, îi erau lui, versatului om de lume, oricum prea mărginite. El voia să-L cunoască pe Isus doar ca variație originală în cadrul programului său obișnuit de zi cu zi: cum s-ar spune, un făcător de minuni necesar pentru distribuția unui spectacol.
Câți oameni din societatea noastră evoluată nu gândesc astăzi în mod asemănător: în căutarea permanentă a unor noi distracții este întotdeauna binevenit și un fior religios: un vraci african, un preot voodoo din Caraibe sau uneori - de ce nu? - chiar Isus.
Când Domnul Isus a fost prins, în final lui Irod i s-a oferit această șansă. Pilat L-a trimis pe prizonier la el. A fost însă doar o întâlnire scurtă: dorința lui Irod de-a se distra puțin n-a fost satisfăcută, fiindcă Isus nu făcea altceva decât să tacă. Atunci Irod L-a luat peste picior și L-a trimis înapoi la Pilat.
Oamenii râd și Isus tace. Ei nu-și dau seama că această tăcere înseamnă deja condamnarea lor.
Nu-și dau seama că râsul lor, cu care și L-au îndepărtat pe Isus, este un râs gol al unor oameni care tocmai se află pe calea care duce la depărtarea veșnică de Dumnezeu. Orgoliul lor, luxul în care trăiesc astăzi și aplauzele celor din jur îi pot face să se înșele însă Dumnezeu nu se lasă batjocorit.
Conducătorii religioși
În acest tumult de oameni care se îndreaptă către locul răstignirii, au fost și câțiva care erau mai rar văzuți în această societate. Oameni care în general erau foarte atenți să păstreze distanța cuvenită față de poporul mărunt: este vorba de conducătorii religioși ai poporului, preoții cei mai de seamă și bătrânii. Aceștia puteau fi foarte ușor recunoscuți după hainele lor și după comportamentul lor tipic, care-i scotea imediat în evidență ca "religioși".
Însă în ziua aceasta au uitat puțin de nobila lor reținere. Ei ajunseseră în sfârșit la realizarea planurilor lor îndelung ticluite: Isus fusese înlăturat în mod public ca fiind un răufăcător! Cu nici un chip nu voiau să piardă un asemenea spectacol!
Încă de la început se declaraseră foarte sceptici cu privire la acest Fiu de tâmplar, acest Predicator ambulant cu adepții Săi formați din pescari și alți asemenea ignoranți: La ce te puteai aștepta bun de la un astfel de Om?
Iar prudența lor era îndreptățită: Omul acela dăduse toate lucrurile peste cap! Religiozitatea lor perfectă fusese demascată public ca fiind pură ipocrizie, predicile și rugăciunile lor frumos formulate El le numise false și inutile, colectele lor de bani - exploatarea săracilor. Iar poporul obișnuit îl aplauda! îndrăznise chiar să susțină că rău-famații notorii, precum colectorii de impozite, femeile ușoare și cerșetorii, care își recunoșteau păcatele proprii, ar fi fost mai aproape de Dumnezeu decât ei cu toată religiozitatea lor. Întreaga Lui viață fusese o continuă acuzație la adresa faptelor lor cucernice.
Cu cât creștea influența Lui asupra poporului, cu atât ei vedeau că le fuge terenul de sub picioare: reputația lor, posturile lor lucrative, puterea lor ca mijlocitori declarați între Dumnezeu și oameni. Mânia lor nu cunoștea limite. Invidia și gelozia lor crescuseră până la gradul celei mai odioase uri.
Prinderea lui Isus din noaptea trecută nu fusese prima lor încercare de a-L elimina. De fapt totul trebuia să se producă fără vâlvă, în liniște, însă din anumite motive nu fusese posibil. La fel și procesul rapid de dis-de-dimineață, care nu fusese decât o farsă inegalabilă. Dar ce mai conta? Important era că Isus fusese totuși condamnat și era în curs de desfășurare execuția Lui de către romani. În seara asta o să fie în sfârșit mort, o să tacă pentru totdeauna. Și, după cum știm, era ajunul Sărbătorii Paștelui, cea mai importantă sărbătoare religioasă de la Ierusalim. Astfel că oamenii aceștia religioși se pregăteau să se prezinte din nou în fața mulțimii cu demnitatea care le fusese știrbită.
În sfârșit erau din nou nederanjați; nu mai era nimeni care să le pună la îndoială pretenția lor de mijlocitori între Dumnezeu și oameni
Ei, membrii elitei religioase, au fost cei mai înverșunați dușmani ai lui Isus, adevărații autori ai răstignirii Sale. Invidia și gelozia, orgoliul și setea de putere îi stăpâneau în întregime. Religia nu însemna pentru ei decât un mijloc de a-și atinge țelurile, și în această religiozitate autofabricată nu era în nici un caz loc pentru Isus.
Cât loc este însă în credința noastră pentru El?
Pilat
Deoarece, în vremea stăpânirii romane, conducătorii religioși ai poporului nu aveau dreptul să emită sentințe de condamnare la moarte, trebuiau așadar șă-L târască pe Isus înaintea lui Pilat. Pilat era guvernatorul numit de împăratul roman.
S-ar putea spune că, datorită poziției sale, acesta urmărise întrucâtva în ultimii ani întreaga problemă privitoare la Isus. În fond, era în mod personal responsabil de liniștea din cadrul provinciei. Totuși nu reușise să ia prea în serios aceste certuri religioase; el era doar un om politic, care stătea cu picioarele pe pământ. Chiar dacă la începutul carierei sale politice avusese poate numeroase idealuri - cotidianul sumbru i le distrusese pe toate. În lume nu supraviețuiește decât cel mai puternic sau cel care urmează masele; putuse învăța foarte bine lecția aceasta.
Când apoi, în dimineața aceea fusese adus Isus înaintea lui, vorbind ceva despre "adevăr", căci în rest spunea foarte puține cuvinte, Pilat nu putuse face altceva decât să-I răspundă: "Ce este adevărul?" Viața îi răpise toate iluziile. O viață a tacticii și diplomației, un pocher al puterii, un amestec abil de adevăr și minciună, de promisiuni și eschivări, pentru a menține poporul liniștit și satisfăcut - și, pe deasupra, pentru a nu risca să fie doborât de evenimente.
O viață cu multe dependențe, de care acum era incapabil să se elibereze. - Pilat devenise orb la realitatea care trecea dincolo de ceea ce putea fi realizat politic.
Însă, datorită experienței sale, știa și foarte exact că fruntașii religioși voiau să-L condamne pe acest Isus doar din invidie. De mai multe ori a constatat chiar nevinovăția Lui, încercând să-L elibereze; fiindcă o sentință atât de eronată nu era deloc pe gustul său, ne-corespunzând principiilor dreptului roman, pe care trebuia să-l respecte și să urmărească să fie respectat.
Însă oamenii parcă erau nebuni - ei voiau cu tot dinadinsul să-L vadă pe Isus mort. Ba chiar mai mult decât pe celebrul ucigaș Bara-ba. Ce era de făcut?
Dintr-o dată s-a auzit un strigăt din rândul conducătorilor religioși: "Dacă-L eliberezi pe acest Isus, care Se autoproclamă împărat, nu ești prietenul Cezarului!" Pilat s-a simțit puțin stânjenit; lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă și pentru el. Deja făcuse în trecut unele greșeli, care stârniseră agitația în rândul maselor și implicit iritarea împăratului de la Roma. Dacă oamenii ăștia l-ar pune din nou într-o lumină nefavorabilă... Cezarii nu-i tratau cu prea multă milă pe funcționarii incapabili.
Mintea lui Pilat lucra cu febrilitate. Dintr-o dată i-a venit un gând genial: De pe scaunul oficial de judecată a întrebat: "Să-L răstignesc pe împăratul vostru?" "Da, fiindcă noi n-avem nici un alt împărat decât pe Cezarul!" a venit răspunsul mulțimii. Astfel L-a condamnat la moarte pe Isus.
Cu un genial instinct politic, Pilat a reușit să-și scoată capul din laț și a întors lucrurile astfel încât iudeii, care de multe ori erau extrem de revoltați, să proclame acum oficial: "Cezarul de la Roma este Stăpânul nostru." Până atunci numai cu forța putuseră fi determinați să declare așa ceva, și iată că acum o făceau de bunăvoie. Era un final excepțional pentru raportul pe care Pilat trebuia să-l înainteze Romei cu privire la întreaga chestiune. Cu siguranță că pentru asta i se vor aduce laude de la cel mai înalt nivel.
Într-o oarecare măsură îi părea rău pentru acest idealist care se afla în fața lui. Însă în viața dură de zi cu zi, astfel de oameni sar uneori peste cal. Păcat, dar el nu putea face nimic. Sau oare ar fi trebuit să-și riște în mod foarte serios poziția și chiar mai mult decât atât pentru acest Isus?
Niciodată nu se poate ști, iar ca om politic învățase să aprecieze și avantajul unei asigurări suplimentare.
La execuție nu s-a dus. Era sub demnitatea sa să se bucure de chinurile condamnatului. Pentru el acum se încheiase întreaga poveste. Dar oare toate astea justificau într-adevăr judecata lui greșită?
Soția lui Pilat
În mijlocul dezbaterilor Pilat a primit un mesaj urgent de la soția lui. Cuprinsă de vagi presentimente în legătură cu ceea ce se întâmpla, aceasta voia ca soțul ei să se țină departe de toate acele lucruri.
Ea avusese niște vise legate de Isus și suferise din cauza lor. Fusese chiar cuprinsă de teamă. Nu-i repetaseră mereu ghicitoarele că visele sunt niște mesageri care anunță evenimente care aveau să se întâmple? Ca bună cetățeană romană ea întrebase de multe ori astfel de oameni, însă toate erau foarte neclare, visele nu-i spuneau nimic precis - la fel de puțin ca și sfaturile astrologilor și ghicitorilor. Cu toate prezicerile ei sumbre se afla într-un întuneric adânc.
Despre Isus auzise deja de la unii sau alții, și numai lucruri bune era numit "Cel neprihănit". Însă ceea ce-i povesteau oamenii din jurul ei erau aproape numai lucruri ciudate, minuni misterioase. Ea se temea în mod superstițios de așa ceva și nu cercetase lucrurile mai îndeaproape. Preferase să nu aibă de-a face cu toate acele evenimente; încercase pur și simplu să-și ascundă capul în nisip.
"Să n-ai de-a face cu Isus", și-a avertizat ea soțul. Dar cum trebuia să procedeze? Să-L elibereze pe Isus ca fiind "Cel neprihănit", i-a trecut la fel de puțin prin minte ca și soțului ei.
Astfel că a rămas singură cu temerile ei. Superstițiile ei erau și ele o formă de credință, însă o credință care o ținea într-o stare de frică nedefinită care-o paraliza. Simțea că Isus era o Persoană deosebită, însă era prea încurcată în gândirea ei superstițioasă, pentru a înțelege că de Isus nu trebuie să se teamă nimeni. El nu e un magician misterios. Nu este cineva care cu trucurile sale vrea să lege oamenii de sine. Isus vrea doar să-l elibereze pe cel ce vine la El! El dorește să transforme frica nelămurită într-o bucurie plină de speranță!
Baraba
Acesta era candidatul la moarte pe care Pilat l-a prezentat împreună cu Isus poporului. Pe unul din cei doi guvernatorul roman voia să-l grațieze cu ocazia Sărbătorii Paștelui și spera că mulțimea îl va alege pe Isus. Numai că poporul voia să-L vadă pe Isus mort, iar pe Baraba liber!
Baraba era un ucigaș notoriu. Potrivit dreptului și legilor acelor vremi, el își meritase din plin condamnarea la moarte.
La ce se gândise el oare în timpul ultimei nopți? Dar în dimineața în care paznicul îl scosese din închisoare? Atunci când, în mod cu totul neașteptat, i se mai acordase o ultimă șansă și poporul trebuia să aleagă între el și Isus?
Îl cunoștea pe Isus? Când a început încet-încet să înțeleagă că Isus urma să moară și el să trăiască? Când un soldat i-a scos lanțurile și Pilat i-a dat drumul - în libertate! Ce a făcut el cu această libertate? Cum și-a trăit noua viață care i-a fost dăruită?
Baraba a trăit în mod concret și personal ceea ce Isus declarase ca fiind scopul morții Sale pe cruce: El, Cel nevinovat, a vrut să ia asupra Sa pedeapsa dreaptă pentru vina noastră, pentru ca noi să plecăm eliberați, să putem începe o viață nouă cu Dumnezeu. Să avem parte de o viață veșnică. Nu mai exista o altă șansă pentru Baraba - nici pentru noi nu mai există o altă cale pentru a ne pune în ordine cu Dumnezeu.
Oferta lui Isus este valabilă, la fel ca pentru Baraba, pentru orice altă persoană. O acceptăm noi?
Soldații
După ce poporul alesese între Isus și Baraba, iar Pilat îl condamnase pe Isus la moarte, L-a dat, împreună cu alți doi tâlhari, în mâinile soldaților pentru a fi crucificat.
Viața de soldat îi făcuse pe aceștia niște oameni duri și brutali. Glumele lor erau vulgare, fiindcă nu se găsea prea mult de râs în activitatea lor. Conduseseră deja pe mulți de la viață la moarte; totodată, era o plăcută trecere a timpului să se mai distreze puțin pe socoteala condamnaților. Tocmai acest Isus era un subiect foarte potrivit pentru un asemenea scop.
Nu de puține ori fuseseră sub presiune, fiindcă în armata romană domnea o disciplină de fier, dar acum aveau posibilitatea să se distreze pe seama unuia mai slab. În inima lor nu era loc pentru vreun sentiment de milă. Nu-i deranja defel că batjocura și violența lor erau dovada unei pure lașități față de cel lipsit de apărare. Important era să se distreze puțin.
După aceea i-au condus pe cei trei către locul de execuție, unde i-au răstignit și s-au pus în față pentru a-i păzi. Fiindcă era obligatoriu, le dădeau condamnaților un fel de anestezic, însă Cel din mijloc i-a refuzat. Păcat pentru El. Mai târziu Acesta strigase ceva că l-ar fi sete, iar propunerea venită din mulțime, de a I se da oțet, au găsit-o chiar distractivă. În rest nu prezentau nici un fel de interes pentru cei muribunzi, pentru strigătele lor, nu aveau inimă pentru durerile lor...
Erau mai degrabă interesați de lucrurile care aparținuseră celor trei condamnați la moarte. Acelea trebuiau să devină ale lor.
Iată-i așadar stând în fața crucilor și trăgând la sorți pentru hainele lor. Cu privirile fixate la zaruri cine va avea cel mai mare noroc de data asta? Aceleași zaruri cu care mai jucaseră încă de atâtea ori.
Era captivant! - Ceea ce petrecea în spatele lor, pe cruce, îi lăsa reci. Împietriți cum erau, deveniseră absolut insensibili la așa ceva.
Centurionul roman
În calitatea lui de comandant al plutonului de execuție, era făcut dintr-un alt aluat decât subordonații săi, soldații. Poziția lui de ofițer îl obliga să fie ceva mai reținut.
În plus, n-a luat parte la împărțirea hainelor condamnaților. În felul acesta privirea nu i-a fost abătută către jocul de noroc și a avut timp să urmărească mai îndeaproape întreaga execuție. L-a observat pe Omul din mijloc, care era cu totul deosebit față de toți cei pe care îi văzuse până atunci murind în felul acesta. A observat și ura oarbă, disprețul josnic al mulțimii față de acest Om. Se obișnuise cu multe scene ciudate, dar ceea ce se întâmpla aici nu înțelegea deloc.
În timpul procesului desfășurat înaintea lui Pilat pricepuse clar că Omul acesta era absolut nevinovat. Observându-L și acum în comportamentul Său și în puținele cuvinte pe care le rostise, a început să bănuiască faptul că era vorba de mai mult decât de un asasinat legal, cum poate că mai avusese parte până atunci.
În viața sa marcată de duritate și de cruzime se imprima acum imaginea unui Om care, chiar în situațiile cele mai extreme ale întregii Sale existențe, se deosebea în totalitate de orice alt om. Un om care, chiar acolo pe cruce, se ruga pentru dușmanii Săi.
Când în sfârșit Isus a murit într-un mod în care centurionul nu mai văzuse pe nimeni până atunci, n-a putut decât să exclame: "Cu-adevărat acest Om a fost neprihănit, a fost Fiul lui Dumnezeu!"
Ce spusese el? "Fiul lui Dumnezeu?!" Avea nevoie încă de mult timp să digere tot ce experimentase aici. Însă pe acest Isus nu-L va mai uita niciodată. Trebuia să afle mai multe despre acest Om!
Cei doi tâlhari
Alți doi țipi duri. Însă acum ei se află de partea Cealaltă, de partea celor care pierd, expuși și neajutorați în fața brutalității mulțimii revoltate și a soldaților. - Atât timp cât ești cel mai tare, brutalitatea este un joc ușor. Dar cum se prezintă lucrurile când noi suntem victimele?
Ei n-au implorat grațierea sau renunțaseră s-o mai facă. Știau că le sosise ceasul. De multe ori făcuseră glume în felul lor pe seama morții și nici acum nu puteau altfel. Pe Omul dintre ei, care spunea lucruri atât de absurde și care chiar pe drumul spre cruce mai ținuse o predică scurtă, îl împresurară cu o mulțime de vulgarități.
Unul dintre ei fusese doborât de disperare: avea să moară așa cum trăise, dur și batjocoritor ca mulți alți oameni violenți, care trec în veșnicie cu un blestem pe buze. Celălalt în schimb, a devenit mai liniștit. Dacă există un lucru absurd, atunci este batjocura și blestemul unui muribund la adresa altui muribund.
Însă exact acest lucru n-a făcut Omul din mijloc. Astfel că al doilea tâlhar s-a întrebat ce anume se întâmplase într-adevăr cu acest Isus. Își mai amintea - poate că și el fusese cândva prezent sau îi povestiseră alții - ce spusese și cum trăise Omul acesta. Atunci însă doar răsese pe seama Lui, dar acum...
În mod neașteptat, l-a pus la punct pe tovarășul batjocoritor din stânga lui. Cu o claritate deosebită a constatat că în timp ce ei doi meritaseră condamnarea, acest Isus fusese crucificat absolut nevinovat. Și ceea ce în clipele acelea nimeni n-a reușit să vadă atât de limpede, a înțeles el dintr-o dată: Acest Isus muribund este într-adevăr împăratul și Domnul și nu va rămâne în moarte, ci va învia și va reveni cu putere și slavă! Tocmai acest Isus S-a îndreptat către el, tâlharul atât de vinovat, și L-a acceptat.
În mijlocul confuziei acelei zile, tâlharul a găsit pacea, liniștea chiar pentru a putea muri. Aproape nimeni nu și-a dat seama, însă el a obținut siguranța de a putea trăi lângă Dumnezeu.
Spectatorii
A existat atunci și o mulțime de curioși, care veniseră pentru a asista la "spectacol". Ei stăteau, observau totul și făceau tot felul de glume și remarci. E atât de ușor să faci glume proaste când nu ești tu cel vizat!
După aceea puteau merge și povesti fie acasă la cină, fie colegilor la serviciu sau tovarășilor de băutură. Trăiseră totul pe viu! Relatările lor vor deveni ceva mai agitate, mai sângeroase, mai zguduitoare... Important era faptul că aveau de oferit încă o istorie interesantă, cu care se puteau pune pe ei înșiși în centru și captiva toată atenția celor din jur. În fond, cu privire la acest Isus nu puteau face nimic altceva decât să râdă pe seama Lui!
Deosebit de curajoși nu s-au arătat ei, erau doar niște spectatori. Se pricepeau foarte bine să dea, de la o depărtare sigură, câte o idee bună soldaților. Ei înșiși însă n-ar fi vrut deloc să se mânjească cu întreaga poveste. În fond, nu erau niște oameni atât de violenți ca acești soldați.
Oamenii aceia erau prezenți - și totuși nu erau, au privit totul - și totuși n-au văzut. Astfel că nu contribuiau decât cu niște glume neghioabe, pe cele mai multe repetându-le ca niște papagali; o mulțime searbădă și inumană. La fel de inumană ca și soldații.
La sfârșitul "spectacolului", fiindcă așa îl percepeau ei, plecau acasă și se băteau în piept. Într-un fel însă fuseseră tulburați - în special de întunericul de la ora prânzului. Apoi și comportamentul lui Isus... Poate că glumele lor fuseseră totuși cam nepotrivite? - Dar ce mai contează, acum era mort. Hai, e timpul să mergem acasă!
Oameni care L-au întâlnit pe Isus doar din dorința de senzațional. Oameni care voiau să vadă cum se va sfârși povestea Lui, dar numai de curiozitate. - Cine-L privește pe Isus ca acești oameni nu va înțelege niciodată cine a fost El cu-adevărat.
Femeile care plângeau
Alte persoane nu făceau nici un fel de spectacol, ci își dădeau frâu liber trăirilor lor: erau femeile care-L plângeau pe Isus pe lungul drum către locul răstignirii.
Pe de o parte era o tradiție, pe de alta comportamentul lor era și o dovadă de curaj. La urma urmei, Isus fusese condamnat ca un tâlhar. Ucenicii Săi vorbiseră până cu puțin timp în urmă plini de sine, dar acum aproape toți o luaseră la sănătoasa și dispăruseră.
Astfel că nu mai rămăseseră decât femeile cu cântecele lor de jale. Atunci Isus S-a întors către ele și le-a spus: "Nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi..." - El voia să le facă să înțeleagă că simplele manifestări emoționale în fața crucii nu ajută nimănui. Înainte de a-L pânge pe El, trebuie să ne plângem pe noi înșine - păcatul nostru, pentru care a murit de fapt Isus.
Tulburarea și tristețea și celui ce înțelege acest lucru vor fi mai mult decât o explozie emoțională de moment. El va experimenta o transformare a propriei vieți. Tristețea lui va deveni o expresie a credincioșiei față de Isus, chiar dacă, la fel ca și acele femei, pe moment nu va înțelege de ce se întâmplă atâtea lucruri și nici nu poate interveni prea mult.
Câteva femei au ales această cale. Ele au observat totul de departe, până la tristul sfârșit. Au văzut unde a fost înmormântat Isus și ulterior vor trăi evenimente mult mai mărețe. Credincioșia lor va primi o mare răsplătire!
Ioan și Maria
Mama lui Isus și ucenicul Său Ioan au fost singurii dintre cei ce-L urmaseră pe El, care au îndrăznit în acele clipe, cel puțin într-o oarecare măsură, să rămână lângă Isus. Însă ei n-au rostit nici un cuvânt, nici o consolare. Erau copleșiți în întregime de situație, abia mai fiind în stare să suporte ei înșiși ceea ce trebuiau să vadă.
Atunci Isus, după ce fusese răstignit, S-a îndreptat către cei doi. Le-a venit în ajutor, arătându-le calea pe care să meargă în continuare. Omul de pe cruce îi consola pe ceilalți!
După aceea Ioan și Măria probabil că au plecat. Luaseră aceste ultime cuvinte ale Lui ca pe un testament? Ajunseseră la capătul puterilor; nu reușeau cu nici un chip să înțeleagă ce se întâmplă.
Toate speranțele lor muriseră acolo la cruce, cu Isus.
Fusese totul degeaba? Nu erau deloc capabili să-L ajute și să-L îmbărbăteze pe Isus.
Isus era singur.
Un întuneric în miezul zilei a pus dintr-o dată stăpânire peste țară. Trei ore întregi nu s-a mai putut vedea nici la depărtare de o palmă. "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?", a strigat Isus în întuneric. După aceea, treptat, s-a luminat iarăși. "S-a împlinit" și "Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul", au fost ultimele Sale cuvinte. Apoi Isus a murit.
Nu putem adăuga nimic la faptele lui Isus și nici nu-I putem lua nimic, oricât de bine intenționați am fi. Consecințele pentru păcatele noastre, moartea și despărțirea de Dumnezeu, toate le-a îndurat în locul nostru - numai El singur. Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru acest lucru! El l-a putut face într-adevăr și l-a făcut într-un mod desăvârșit. Încercările noastre frustrante și sortite eșecului de a ne pune singuri în ordine cu Dumnezeu au luat sfârșit. Dacă acceptăm prin credință incapacitatea noastră și moartea înlocuitoare a lui Isus pe cruce, atunci ni se deschide ușa către o viață eliberată.
Iosif și Nicodim
Isus este mort. Oamenii au plecat. S-a sfârșit oare totul?
Doi bărbați vin la cruce, îndrăznind abia acum să se expună în public. Oameni de vază, care în felul acesta își riscau întreaga bogăție și cinste. Iosif era membru al consiliului și Nicodim unul dintre oamenii religioși cei mai cunoscuți în vremea aceea. În sufletul lor se aflau de mult timp de partea lui Isus, însă nu îndrăzniseră până atunci să-L mărturisească, de frica semenilor lor.
Era târziu, foarte târziu, când l-au rugat pe Pilat să le dea trupul lui Isus, pentru a-L înmormânta în toată cinstea. Dar nu era încă prea târziu! Când îndrăznim noi să facem în mod deschis pasul de partea lui Isus, în ciuda tuturor obstacolelor reale sau doar presupuse?
Vom experimenta atunci ceva ce înainte nu crezusem cu nici un chip c-ar fi posibil! Iosif și Nicodim L-au îngropat pe Isus, fiindcă îl apreciau foarte mult. A fost un ultim semn de dragoste din partea lor. Ei nu știau ce se va putea întâmpla în continuare. Constatarea tâlharului de la dreapta lui Isus, că moartea Sa nu putea fi ultimul cuvânt, ei și toți ceilalți n-o înțeleseseră. Însă doar peste câteva zile, duminică dimineața, toți cei din Ierusalim se vor afla în fața faptului de netăgăduit că mormântul în care-L puseseră pe Isus era gol.
Isus înviase din morți! Îndoielile, resemnarea și teama au fost îndepărtate de pe frunțile și din inimile lor. El biruise moartea. Golgota nu era punctul final, ci punctul de cotitură. Cine trece pe lângă Isus, ratează transformarea dintr-o moarte sigură într-o viață nouă. Cine trece de partea lui va afla această viață din abundență. Voi, trecătorilor, încotro mergeți?