INDEX

 

 

 

O împlinire a dorurilor mele
(ethos 1/99)

 

Deşi am crescut într-o familie ocrotitoare, nu pot spune că am fost un copil fericit. Diferite împrejurări m-au determinat să mă retrag într-o lume doar a mea şi să nu am încredere decât în foarte puţini oameni. Adeseori mi se spunea: "Nu fii chiar atât de serioasă!" De fapt, mă simţeam singură răspunzătoare de tristeţea mea într-un fel nejustificată.

Zâmbetul mi-a pierit în întregime când a trebuit să merg încă de la cinci ani într-un institut special, fiindcă aveam mult sub greutatea normală. Părinţii mei avuseseră cele mai bune intenţii, însă pentru mine timpul petrecut acolo a fost un adevărat infern. Chinuită de dorul de casă, plângeam noapte de noapte în perna mea mică şi nu găseam nici o alinare, întrucât nu prea respectam regulile casei, primeam "puncte de penalizare", în urma cărora eram pedepsită să dorm singură într-o debara.

Nu voi uita niciodată ziua în care, în sfârşit, părinţii m-au întâmpinat pe peron şi eu le-am alergat înainte, zguduită de un plâns de uşurare.

Eram iarăşi acasă, însă îmi lipsea acea căldura a căminului. Era ceva ce mă chinuia şi făcea ca viaţa să-mi pară fără sens.

La zece ani am format o bandă în care bineînţeles că eu eram şeful. Ideile şi curajul meu îmi aduceau multă faimă şi admiraţie. Ajunsesem să fiu nu neapărat iubită, însă eram cel puţin temută.

Mai târziu, de mai multe ori câte o "mare dragoste" mi-a împlinit dorinţele, şi pentru ca lucrurile să se desfăşoare cu-adevărat dramatic, a trebuit să existe mereu şi o "dragoste străină". Aventurile acestea erau urmate inevitabil de decepţii, care declanşau alte crize existenţiale. În vremea aceea nu voiam să aud cu nici un chip de Dumnezeu.

O instanţă moralizatoare era tot ce-mi mai lipsea. Ritualurile religioase şi cuvintele evlavioase îmi displăcuseră din totdeauna. Aveam nevoie de ceva cu totul diferit. Căutam adevărul şi dragostea stabilă şi autentică. Până la 17 ani nu mi s-ar fi părut cu putinţă ca vreun dumnezeu să se intereseze de mine în mod personal. Duminica dimineaţa, la biserică, mă plictiseam cumplit şi mergeam numai fiindcă urma să fiu în curând confirmată. Căutam însă să mă ţin cât mai departe de orice activităţi bisericeşti.

Dumnezeu era pentru mine o idee abstractă.

Credeam, ce-i drept, în existenţa unei forţe superioare, însă nu credeam că aş putea avea acces la acea forţă.

O prietenă m-a invitat o dată să merg cu ea la o biserică evanghelică şi am început să mă interesez de Isus. În vremea aceea nu duceam o viaţă prea normală. Uram şcoala, nu aveam nici caietele ordonate şi îmi lipsea simţul datoriei de a frecventa în mod regulat cursurile. Când era vreme frumoasă treceam pe lângă şcoală îndreptându-mă direct spre ştrand. La urma urmei, gândeam că sunt un om liber şi de aceea nici măcar nu încercam să mint, când eram întrebată unde am fost. Se adunaseră atât de multe absenţe încât, în loc să iau vacanţă ca toţi ceilalţi, mi s-au prescris 12 ore suplimentare de cursuri. După o scenă extrem de dramatică am scăpat.

Împotriva oricăror aşteptări, în cadrul bisericii aceleia am găsit oameni care m-au primit cu dragoste şi înţelegere. La început am refuzat afecţiunea lor şi m-am ascuns în spatele unei măşti orgolioase, însă felul meu de-a fi părea să nu-i sperie pe acei oameni. Dimpotrivă. Am fost luată în serios şi acceptată aşa cum eram... Nimeni nu mă critica şi nici nu încerca să mă constrângă să respect anumite reguli evlavioase. Dintr-o dată am început să merg încântată la biserică şi mă bucuram de fiecare dată de sosirea zilei de duminică. Sala în care ne adunam era luminoasă şi avea ferestre mari şi multicolore. În faţă se afla un palmier sub o cruce simplă din lemn. Într-o după amiază, când se întâlneau tinerii din biserică, m-am aşezat undeva singură pe un scaun pliant roşu şi am cugetat asupra vieţii mele.

Ce însemnau de fapt toate astea? Cum trebuia să înţeleg sensul vieţii, gândindu-mă la moartea care se afla inevitabil la capătul ei? Întrebarea aceasta mă frământase încă de copil. Cu voce şoptită am spus: "Isuse, dacă Tu exişti, ajută-mă s-o ştiu! Vreau să-mi încredinţez viaţa în mâna Ta." Apoi am tăcut o vreme, bucurându-mă de liniştea care mă cuprindea, în clipele acelea n-a fost nici o lumină care să coboare din cer, totul era ca înainte. Şi totuşi am simţit cum în mine parcă s-a aprins ceva şi cum am fost cuprinsă de o siguranţă pe care până atunci nu o cunoscusem. Parcă mi s-a luat o povară de pe inimă. Aceasta a fost prima oară când L-am experimentat pe Dumnezeu în mod personal; era cu totul altfel decât îmi închipuisem. Am stat de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune cu privire la toate lucrurile. Ştiam că nu trebuia să ascund nimic faţă de El.

Am căpătat o viziune cu totul nouă cu privire la noţiunea de "păcat", pe care o urasem atât de mult până atunci. "Păcatul lor constă în faptul că ei nu au încredere în Mine", spune Isus la un moment dat. Încrederea era exact lucrul care-mi lipsea!

Din această lipsă a încrederii rezultau respingerea, nemulţumirea şi agresivitatea. Mi-am dat seama că fusesem nedreaptă cu mulţi oameni, şi nu în ultimul rând cu părinţii mei. Până atunci căutasem întotdeauna cauza problemelor mele în educaţia pe care ei mi-o dăduseră. Acum a trebuit să recunosc câte griji şi necazuri le făcusem eu lor, ani în şir, din cauza comportamentului meu.

Am vorbit cu Dumnezeu despre vina mea şi am experimentat ce înseamnă iertarea, în mod repetat mi-am golit inima înaintea Lui -şi El m-a ascultat, în multe situaţii am putut constata transformări şi ascultări concrete ale rugăciunilor mele. Însă cel mai mult m-a marcat siguranţa de a mă şti iubită odată pentru totdeauna. Isus a devenit fundamentul invizibil al vieţii mele. Ştiam foarte exact că găsisem ceea ce într-adevăr conta în viaţă.

Problemele la şcoală n-au dispărut peste noapte. Când le-am povestit unor profesori despre "convertirea mea", am fost considerată de-a dreptul ţicnită. Următorii doi ani de şcoală au fost un chin. Faptul că am reuşit totuşi să iau bacalaureatul fără prea mari greutăţi, se datorează, între altele, unui bun prieten, care a reuşit să-mi trezească, în ultima clipă, o oarecare bucurie de a învăţa.

Unul dintre profesori ţinea mult la mine. Era un fost preot iezuit, cu care făceam orele de germană. El mi-a dat de înţeles într-un mod plin de umor, dar categoric, că mă aflam pe calea cea bună. "Şi dacă vor vorbi despre tine şi vor spune că eşti într-un fel sau în altul, să nu-i crezi!" Acestea au fost cuvintele sale la despărţire şi nu le-am uitat niciodată.

După terminarea şcolii aveam orice altceva în cap decât să încep să învăţ o meserie. Doream să-mi rezerv cel puţin un an în care să descopăr viaţa dintr-un alt punct de vedere. M-a fascinat mai ales noua perspectivă de a-L experimenta pe Isus în mod personal. Trecusem deja prin anumite situaţii şi doream să înţeleg mai multe din tainele Bibliei. Astfel s-a născut în mine ideea de a urma o şcoală biblică din Norvegia, pe care o vizitasem în timpul vacanţei de vară. Pe lângă dorinţa de a afla viaţa adevărată, era şi "marea dragoste", pe care o întâlnisem atunci, care m-a îndemnat să fac acest pas.

Fiindcă părinţii mei nu erau de acord cu decizia mea, mi-am finanţat şcoala din propriul buzunar.

Întrucât eram singura străină, aveam nevoie de o aprobare specială pentru ama înscrie. Mi s-a pus condiţia ca în primele şase săptămâni de cursuri să învăţ limba norvegiană. Dacă reuşeam acest lucru, puteam rămâne. Astfel s-a trezit în mine cu-adevărat zelul de a învăţa; după şase săptămâni vorbeam mai bine norvegiana decât orice altă limbă pe care o învăţasem ani în şir pe băncile şcolii.

În felul acesta am ajuns să stau într-o dimineaţă, cu genunchii tremurând, în faţa unei mulţimi adunate pentru a-mi asculta primul mesaj în norvegiană. După ce am rostit ultimele cuvinte, sala a răsunat de aplauze. Rectorul şcolii mi-a zâmbit de departe: am ştiut că trecusem cu bine testul.

Împărţeam o cămăruţă cu o bună prietenă. Nu era nici un confort, nu aveam baie proprie, nici măcar un dulap - şi totuşi eram fiinţa cea mai fericită de pe pământ. Stăteam de vorbă nopţi întregi, râdeam, plângeam şi ne rugam împreună când cineva trecea prin necazuri.

Am învăţat ce înseamnă să ai încredere în Dumnezeu şi descopeream în fiecare zi noi versete din Biblie, care îmi vorbeau în mod personal. Cântam plină de bucurie tot felul de cântări şi simţeam că descoperisem un colţ de rai pe pământ, încrederea sădită în mine şi o atitudine plină de dragoste au făcut posibilă o părtăşie aşa cum întotdeauna mi-o dorisem.

Timpul petrecut în Norvegia, despre care în Germania mi se spunea că ar fi un an pierdut, a fost unul din perioadele cele mai valoroase ale vieţii mele. Acolo a început să crească ceva: o bucurie profundă, siguranţa că mă aflam în mâna lui Dumnezeu şi faptul că mă puteam încrede în El în orice împrejurare.

Dorinţa mea de aventură a rămas aceeaşi şi sunt mereu uimită de felul în care acţionează Dumnezeu. Am trăit minuni mari şi mici, pe care probabil aproape nimeni nu le va crede, însă în ciuda tuturor îndoielilor din lume, ştiu un lucru: Dumnezeu mă înţelege şi dragostea Sa mi-a atins inima; o dragoste care mă vrea aşa cum sunt.

Uneori stau la fereastra clasei mele şi privesc peste lacul sclipitor şi nu-mi dau seama dacă mă roade dorul de casă sau dorul de ducă. În frământarea aceasta simt prezenţa Lui, ca o mână iubitoare care mi se pune pe umăr şi ştiu: El dă tuturor dorinţelor mele o împlinire.

A. W.

*****

Astăzi Anke Will are 33 de ani, este căsătorită şi lucrează ca învăţătoare într-o şcoală micuţă dintr-un sat elveţian aflat în apropiere de Lacul Constanta. Cititorilor revistei ethos le este cunoscută prin intermediul reportajelor fascinante din călătoriile întreprinse de ea în toată lumea.

 

 

 

INDEX