INDEX

 

 

CONCEPTE DE BAZĂ ALE
VIEŢII DE FAMILIE
Sămânţa adevărului - Ianuarie 1995

A spune că, în cadrul culturii occidentale, familia se află într-o stare de deteriorare totală, reprezintă o banalitate. Au spus-o mulţi deja. Mulţi continuă s-o spună şi astăzi, iar familia se strică pe zi ce trece, în pofida mulţimilor de cărţi, a seminariilor şi a pleiadelor de experţi, soţi şi soţii continuă să se înstrăineze unul de celălalt, părinţii se îndepărtează de copii şi copiii de părinţi. Din nefericire, mulţi nu îşi dau seama că nu familia modernă este o problemă, ci modul de viaţă „modern".

În timp ce se cheltuiesc milioane pentru programe şi metode, problema reală nici nu este atinsă. Modul de trai pe care îl ducem în civilizaţia „industrială", lucrurile pe care le considerăm importante, atitudinea noastră faţă de viaţă, structura vieţii noastre de familie, toate acestea s-au dovedit a fi prost orientate şi falimentare.

Un singur exemplu este suficient: muzica aşa zisă „modernă" sau „contemporană". Deşi majoritatea părinţilor creştini au dubii despre muzica pe care o ascultă copiii lor, adeseori plângându-se că este prea tare sau interzicând o anume casetă sau disc, puţini părinţi moderni îşi dau seama că adevăratul vinovat este „industria" muzicală de azi, inclusiv industria muzicii creştine, care a distrus efectiv anumite valori.

a.  Unde mai este astăzi liniştea din căminele de altădată? Dacă ar fi printre noi, mulţi din străbunii noştrii şi-ar lua câmpii din cauza gălăgiei continue în care am ajuns să ne ducem traiul cotidian.

b.  Atmosfera de închinăciune. Unde se mai află astăzi acest spirit, când atitudinile tuturor sunt pline de zbucium, într-o vinovată idolatrizare a grupurilor şi cântăreţilor preferaţi. Casele şi bisericile noastre s-au umplut de instalaţii muzicale care valorează mii de dolari, dar aceste „fiare", care nu valorează un ban în cer, au înăbuşit glasurile noastre şi fiorul nedomolit al inimii. Astăzi nu mai cântăm, ci ascultăm, devenind simpli critici şi consumatori ai performanţelor altora.

Problema este simplă. Diagnosticul nu vindecă. Trebuie trecut la treabă şi la schimbări radicale. Există o mulţime de cămine care nu se vor îmbunătăţi niciodată, dacă nu se vor întâmpla o serie de modificări radicale în structura lor. Ar fi o nebunie să credem că putem construi o casă durabilă într-o mlaştina sau pe paie. Şi este tot atât de necugetat să credem că putem zidi cămine duhovniceşti bazându-ne pe valori lumeşti şi „populare", în „moda" societăţii atee din jur.

Dacă căminele creştine au paie în loc de temelie tare, problema nu poate fi înlăturată prin angajarea unui decorator de interioare care să ne sfătuiască cum să vopsim pereţii. Trebuie să începem cu fundaţia, dacă acolo sunt probleme nerezolvate.

Acest capitol tratează probleme fundamentale. Vă propun să căutăm împreună în Biblie şi să vedem ce ne spune Dumnezeu despre viaţa de familie. Dorim să privim mai întâi la concepte care definesc familia drept o unitate socială. Mai târziu, vom privi la câteva baloturi de paie pe care cultura noastră vrea să ni le bage pe gât în căminele noastre şi pe care noi, dacă dorim să avem familii sănătoase, suntem datori să le respingem.

UNITATEA SOCIALĂ

„Şi poruncile acestea, pe cari ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula" (Deuteronom 6:6, 7).

„Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale. Cine strânge vara, este un om chibzuit, cine doarme în timpul seceratului este un om care face ruşine" (Proverbe 10:1,5).

„Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta...

Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi în învăţătura Domnului" (Efeseni 6:l, 2a, 4).

Din aceste versete şi din altele similare, putem să observăm cu uşurinţă intenţia lui Dumnezeu de a forma familia ca pe o unitate de bază a societăţii. Ea este locul unde se desfăşoară relaţii care definesc interacţiunea socială: prieteniile, vizitele, servirea meselor, instruirea, munca şi joaca. Dumnezeu a dorit ca să fim mai intimi cu membrii familiei decât cu oricine altcineva, în cadrul acesta restrâns şi primordial, Dumnezeu a plasat nişte principii şi nişte linii orientative dumnezeieşti.

Comparând planul lui Dumnezeu cu realităţile moderne, nu este greu să-ţi dai seama că ne-am îndepărtat de tiparul divin prestabilit. Astăzi, majoritatea activităţilor membrilor familiei se desfăşoară „afară", în compania „străinilor". Cei care doresc să lucreze trebuie să se ducă la fabrică sau la companie. Cei care doresc să înveţe trebuie să meargă la şcoală. Cei care doresc să se joace trebuie să se ducă în parc sau în locurile special amenajate. Cei care doresc să mănânce merg la restaurant.

Multe familii creştine au ajuns să fie surprinse de ocaziile în care întreaga familie se află acasă toată seara. De obicei, fiecare se află în altă parte. Luni seara e antrenament. Marţi seara e un meci. Miercuri seara e oră de rugăciune pe grupuri (pentru unii... ). Joi seara e zi de curăţenie la birou (cel de-al doilea serviciu). Vineri seara e planificată o reuniune... Toţi aleargă, aleargă, aleargă!

Cu o sută de ani în urmă, familia nu auzise încă de existenţa unui asemenea haos social. Şi iată că taţilor trebuie să li se spună că este necesar să facă ceva împreună cu copiii lor. Părinţii au ajuns să trebuiască să „planifice" o „seară în familie" sau, uneori, o „şedinţă în familie". Ca unitate socială, familia modernă este pe cale de dezintegrare.

Unele din presiunile exercitate asupra familiei, ca rezultat al supraîncărcării timpului, vor fi discutate mai târziu. Deocamdată să spunem clar şi răspicat că, într-o familie sănătoasă, fiecare copil şi fiecare persoană adultă are nevoie de interacţiune şi de atenţia celorlalţi. Fiecare om are nevoie de un loc în care să simtă că este iubit şi apreciat şi unde să se poată retrage cu sentimentul mult preţuit că, este „acasă".

Dacă tatăl îşi desfăşoară activitatea profesională în ritmul majorităţii antreprenorilor americani sau europeni, el va fi atât de copleşit de munca sa, încât interacţiunea cu membrii familiei sale va fi aproape inexistentă. Soluţia nu este să închidem toate fabricile şi companiile, ci să atragem atenţia taţilor de azi, spunându-le, că cel mai important lucru din viaţa lor este interacţiunea cu membrii familiei lor.

Acolo unde tatăl nu poate lucra împreună cu familia sa pe linie profesională, el trebuie să facă tot posibilul ca ocupaţia profesională să nu-i consume întreaga energie. Ca un mentor priceput, el trebuie să ştie cum să planifice diverse activităţi cu familia lui acasă. Grădinăritul, de exemplu, este o îndeletnicire excelentă pentru timpul liber. Acolo unde acest lucru nu este posibil, se pot alege alte activităţi. Este bine pentru copii să-şi vadă părinţii lucrând. Este bine pentru părinţi să le arate copiilor lor cum trebuie să lucreze şi să le arate care sunt calităţile unui bun lucrător. Este bine ca în familie să se discute probleme legate de muncă, să se repartizeze responsabilităţi şi să se împartă recompense celor care au muncit din greu.

Membrii familiei trebuie să aibă părtăşie în jurul mesei

Orarul supraîncărcat şi graba permanentă au ajuns să desfiinţeze din ce în ce mai mult mesele pe care familia ar trebui să le ia împreună. Este adevărat că sunt unele situaţii în care absenţa de la masă nu poate fi evitată, mai ales din momentul în care adolescenţi au început să se implice în lumea adulţilor. Dar este tot atât de adevărat şi că multe din absenţele de la masă se datorează unei implicări exagerate în probleme şi preocupări mai puţin importante decât viaţa de familie.

Multe din activităţile care solicită membri ai familiei să absenteze de la masă sunt fără îndoială activităţi bune, dar ele devin păgubitoare atunci când ne fac să pierdem mese servite în tihnă, împreună cu familia. Ne trebuie o ordine clară a priorităţilor şi o listă precisă cu acţiuni necesare pentru revenirea la o viaţă de familie normală.

Când analizăm activităţile care despart familia şi o privează de timpul părtăşiei la masă, este bine să ştim să distingem între activităţile de slujire şi cele de interes personal.

Activităţile de slujire reprezintă reacţia izvorâtă din dragoste faţă de nevoile celor din jur. Oameni, care îşi iau în serios predarea în mâna lui Isus Christos, se vor afla adeseori implicaţi în activităţi de slujire. Domnul Isus a fost nevoit de multe ori să renunţe la servirea mesei cu ucenicii, din cauză că alţii aveau nevoie de grija sau de părtăşia Lui binecuvântată.

„Isus le-a zis: Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce" (Marcu 6:31).

Activităţile de interes personal sunt acele lucruri pe care le facem mai ales pentru plăcerea noastră personală, pentru a ne simţi bine sau pentru că sunt în interesul nostru. Acest gen de activităţi nu sunt rele în ele însele, mai ales dacă sunt un mijloc de a ne înviora sau a ne cultiva. Orice abuz de asemenea activităţi ne va împinge spre o viaţă uşuratică şi superficială, oricât de palpitant ar părea ea la suprafaţă.

Cultura modernă este inundată de asemenea activităţi de interes personal (şi astfel de oameni neîmpliniţi). Din nefericire, majoritatea familiilor care sunt despărţite la ora mesei, sunt rănite de astfel de oameni superficiali, care aleargă cu înverşunare să-şi împlinească toate poftele şi să-şi satisfacă toate plăcerile.

Luaţi în considerare următoarea listă cu activităţi tipice, care privează familiile de părtăşia din jurul mesei. Care credeţi că sunt activităţi de slujire şi care de interes personal?

Familiile care observă că sunt tot mai aglomerate la ora mesei ar trebui să-şi controleze timp de o săptămână sau două activităţile, recunoscând sincer natura lor. Anii petrecuţi împreună cu familia se scurg mult prea repede pentru a fi sacrificaţi pe altarul indulgenţei.

Reducerea activităţilor de interes personal nu se va putea face fără luptă şi sacrificii. Nimeni nu cedează prea uşor la ceea ce-i place. In general, schimbările personale se pot face cel mai bine după o discuţie deschisă şi sinceră cu ceilalţi membrii ai familiei.

Este bine să stăm de vorbă împreună şi să clarificăm care sunt priorităţile de familie, stabilind linii de orientare personală şi familială. După o vreme de aplicare în practică, o astfel de discuţie trebuie repetată şi activitatea fiecăruia discutată pe faţă şi analizată corespunzător.

Liniile de orientare nu ar trebui să includă doar restricţii asupra anumitor activităţi, ci şi înlocuirea lor cu altele mai sănătoase, care să satisfacă nevoile sociale ale familiei. (Pentru o discuţie mai profundă asupra activităţilor de familie, vezi Capitolul 6. )

Membrii familiei trebuie să se închine împreună

Închinarea colectivă îşi găseşte împlinirea hi biserică, dar ea este şi o parte vitală a structurii sociale a familiei. Familia creştină trebuie să se roage împreună, să cânte împreună, să citească din Cuvântul Domnului împreună, şi să aducă mulţumiri împreună. Este imposibil de exprimat în cuvinte cât de mari sunt foloasele unei vieţi de închinăciune în jurul altarului familiei. Roadele ei sunt: sentimentul de linişte şi siguranţă, stabilitatea, dobândirea înţelepciunii şi creşterea nivelului de maturizare spirituală.

Aceleaşi forţe, care răpesc familiei timpul pe care trebuie să-l petreacă împreună la masă, ne răpesc şi timpul pe care trebuie să-l petrecem împreună în rugăciune.

Viaţa dezordonată, în mod special viaţa în care agitaţia este tolerată, dezvoltă în fiecare dintre noi nelinişte şi nesiguranţă. Ori de câte ori ne vom hotăra să începem o viaţă de închinăciune cu întreaga familie, ni se vor ivi în cale zeci de alte activităţi care ni se vor părea mai interesante, mai presante şi mai folositoare. Ca şi în cazul discutat anterior, lucrurile care par palpitante, aduc doar arareori o împlinire de durată în viaţă.

O familie divizată la închinăciune trăieşte după un sistem de valori care nu poate în nici un caz să producă creştini maturi şi puternici. Cine nu se adună împreună ca un snop în faţa altarului divin, are mari şanse să fie frânt când va fi surprins singur pe drumurile înfruntării cu ispitele şi încercările vieţii. Cel ce nu iubeşte rugăciunea va ceda repede în faţa plăcerilor lumeşti ale păcatului.

Familia trebuie să se joace împreună

Cu toate că distracţia şi recreaţia se practică în mod exagerat în societate, totuşi jocul îşi are rolul şi locul său adecvat în cadrul vieţii de familie. Este bine ca membrii familiei să râdă împreună. Este bine ca, din când în când, copiii să-şi vadă părinţii într-o postură mai lejeră, chiar în situaţii comice. Sunt situaţii în care tatăl poate să modeleze inima copilului său în patru labe, în timpul unui joc, mult mai bine decât ar fi făcut-o altfel.

Jocurile pot învăţa şi consolida principii cum ar fi: cinstea, onestitatea, spiritul de echipă şi politeţea. Jocuri fără reguli, cum ar fi construirea de castele din nisip, sau ridicarea unui cort pe podeaua din cameră, pot încuraja spiri-tul creator şi cooperarea. Este o plăcere să citeşti sau să spui poveşti, putând cu această ocazie să intri în inima copiilor şi să afli despre ei lucruri neaşteptate.

Ceea ce este important de remarcat aici este faptul că toate aceste forme de recreaţie, în echilibru cu restul vieţii de familie, sunt sănătoase din punct de vedere social.

Familia trebuie să se implice în procesul de educaţie/învăţare

Dumnezeu a menit părinţii a fi buni educatori, iar pe copii să fie buni ascultători şi împlinitori, astfel încât educaţia să treacă succesiv de la o generaţie la alta. Interacţiunea dintre părinţi şi copii începe chiar mai înainte ca cei mici să poată să vorbească. Interacţiunea dintre ei continuă apoi, într-o formă sau alta, toată viaţa. În mod normal, părinţii pot împărţi responsabilitatea educării copiilor cu învăţătorii sau educatorii din şcoli.

Niciodată însă, un părinte nu trebuie să considere că poate scăpa de responsabilitate, dându-şi copiii pe mâna altora. Copiii au nevoie să înveţe din experienţa părinţilor lor, iar părinţii au nevoie să se desăvârşească, căutând mereu să depăşească greutăţile din procesul de educare al copiilor.

Cum vom vedea pe parcursul acestui capitol, cultura noastră exercită presiuni imense asupra familiilor în ceea ce priveşte educaţia, în societatea noastră, centrul de învăţare pentru copii se deplasează în afara căminului, iar sursa de învăţare se deplasează de la părinţi înspre „experţi şi specialişti, profesionişti". Din nefericire, priceperea omului alunecă din ce în ce mai departe de înţelepciunea divină, şi se întâmplă astfel, că „experţii" ştiu multe despre lucrurile neesenţiale şi foarte puţin despre lucrurile cu adevărat importante în perspectiva veşniciei. Astfel, chiar şi în cadrul celor mai reuşite metode de educaţie, înţelepciunea umană este cea care contează cel mai puţin. Nu este vorba numai de privarea familiei de o colaborare valoroasă, ci şi de deposedarea educaţiei de valorile ei eterne şi de scopul ei.

Ca rezumat al acestei secţiuni, mai menţionăm încă odată, că Dumnezeu a aşezat familia la baza societăţii. Ea este centrul în jurul căruia membrii săi colaborează în cadrul unor interacţiuni cum ar fi lucrul, joaca, servirea mesei, învăţatul şi purtarea de discuţii. Noi ne-am făcut datoria să vă semnalăm faptul că există forţe periculoase care lucrează în societatea modernă ca să submineze această rânduială divină şi să pună capăt oricăror interacţiuni familiale.

---

(Extras din cartea „Viaţa familiei creştine" de John Coblentz)

 

 

 

INDEX